Vreau o relație. Și mai repede, te rog!

Nu știu dacă e vara de vină. Sau faptul că e sezon deschis de nunți-botezuri-și altele asemenea. Cert e că, de la o vreme încoace, în jurul meu se discută constant. Despre relații. Despre lipsa lor. Despre cum ar fi – dacă ar fi – când o să fie. De parcă toate femeile din jurul meu (alea singure) simt nevoia brusc să se așeze sub o lupă. Iar rezultatul să-l prezinte public, că oamenii văd oricum din perspective diferite și doar-doar de or să apară și răspunsurile potrivite. La final, cele mai deștepte își dau seama că răspunsurile le găsesc singure și zâmbesc. Restul se zbat, așteptând un mâine planificat în detaliu și mereu imprevizibil.

E oarecum logic. Plaja de vârstă a domnițelor din jurul meu e undeva – cu marjele de eroare aferente – între 25 și 30 de ani. Și se împart – simplu și la obiect, în două categorii: cele cu și cele fără (jumătăți aferente, că despre ei vorbim aici). Cele cu – majoritatea – sunt cu inel pe deget, casă pentru care plătesc o viață de-acum înainte și, eventual, un copil pe drum. Femei realizate din punct de vedere al unei majorități a societății.

Și tocmai pentru că – fără să alegi neapărat – trăiești și respiri zilnic în această societate, tu (parte din categoria fără) ajungi să-ți pui întrebări. Că de ce nu? Că dacă nu acum, atunci când? Că unde să mai ai timp să găsești o relație când tu stai (cel puțin) 8 ore pe zi la birou, iar atunci când ieși în oraș o faci cu aceeași oameni care îți sunt prieteni de ani de zile. Și deci sigur ne-eligibili pentru o potențială relație. Îți desenezi o mie de filme și ajungi, în cele din urmă, să te consolezi cu ideea că vei ajunge fată bătrână înconjurată de pisici. Și nu-ți mai pasă nici de tine. Nici de ei.

Sau te arunci în prima relație care îți iese în cale. Te agăți de ea cu disperare. Ce dacă se poartă ca un bădăran? Altul nu ai, și-l iei pe-ăsta de bun, sperând în sinea ta că Făt-Frumos o să apară să te salveze. Numai că tu, prinsă în relația ta cea nouă, ajungi să uiți de el și rămâi doar cu regretul că nu ai căutat mai bine. Sau te trezești, un pic mai târziu, cu un gust amar – cel al minciunii pe care ți-ai spus-o de atâtea ori, încât a devenit adevăr.

Uneori doar te plângi de lipsa ei. Aceea relație. Desenată frumos, într-un meniu cu iz franțuzesc. Să fie savuroasă, să aibă ciocolată, să te farmece prin simplul ei. Și dacă nu e așa…apoi mai bine să nu fie deloc. Orice abatere de la desenul tău mental are potențial de eșec și se trece cu vederea. Tu îți spui că te protejezi de eșecuri. Ceilalți îți spun doar că viața nu se scrie (nici măcar pe blog), ci se trăiește.

Din locul unde stau, nu am cum să văd lucrurile obiectiv, să ne înțelegem. Sunt singură de o vreme bună încoace. Am trecut prin etapa de plâns că vreau pe cineva lângă mine pentru că vreau. Și prin cea în care am încercat marea cu degetul, doar pentru a îmi umple timpul. Am avut momentul acela în care mi să părea că în jurul meu parcă au conspirat toate planetele și până și cele mai nesuferite domnițe din jurul meu ajungeau să aibă jumătatea perfectă. Care nu era neapărat la fel de nesuferită. Mi-am pus întrebări, am disecat firul în patru, am stat la povești cu mama ore în șir (mama e o doamnă deșteaptă, care nu mi-a pus niciodată întrebarea aia magică dar tu de ce nu ai pe nimeni și de ce nu te măriți?). Mi-am disecat fostele relații sub lupă, până m-am plictisit (și i-am plictisit și pe alții).

Și apoi, m-am oprit. Nu, nu mi-a apărut Prințul în cale brusc. Ci mi-am dat seama că – înainte de a comanda o relație – aș face bine să îmi fiu bine cu mine. Am început cu pași mici. M-am reapucat de scris. Și apoi de bricolat diverse. Am căutat locuri noi și lucruri faine care să mă bucure. Am învățat să cred mai mult în mine și să nu mă mai aplec spre celălalt la fiecare întrebare sau durere. Am renunțat la comparații. Mi-a luat câteva luni bune să mă desprind din trecut și apoi alte câteva să mă obișnuiesc cu prezentul.

Da, nu e tocmai ușor să faci parte din categoria fără. Prea multe întrebări, prea puține răspunsuri, prea multă presiune din partea societății și, uneori, a familiei, prea multe planuri de la 20 de ani pe care le vezi (pentru a x-a oară) aruncate sub preș. Și cred că cel mai frumos cadou pe care ți-l poți oferi în perioada asta este acela de a învăța să te definești ca persoană unicat. Nu în comparație sau simbioză cu jumătatea. Ci raportat la tine. La ceea ce îți dorești tu să înveți, să faci, să construiești. E un exercițiu mișto. Sau poate doar așa mi s-a părut mie…

Vreau o relație. Dar poate să vină când dorește ea.

Eu sunt bine, mulțumesc🙂

PS: Și eu tot nu pot să înțeleg de ce un tip între 25-30 de ani, singur, e dovadă de om care a muncit pentru carieră, și băiat bun și de luat acasă, iar o tipă de aceeași vârstă, la fel de singură, primește întrebări cu ton acuzator dar tu, de ce ești singură. Mi s-a întâmplat, nu o dată, nu mă mai supără…dar nu pot să înțeleg.

19 gânduri despre &8222;Vreau o relație. Și mai repede, te rog!&8221;

  1. Multe răspunsuri ți-ai dat singură. Mi-aș permite să încerc lămurirea întrebării din post scriptum. Femeii de 30 de ani, i se alătură bărbatul de 35 de ani! Ne maturizăm mai greu și decalajul acesta persistă până spre vârste foarte mature! Abia atunci dispare, pentru că, deja vârsta nu prea mai are importanță, rămânând o cifră înscrisă pe un act. Iată pentru ce, la aceeași vârstă, întrebările adresate bărbatului și femeii diferă!
    Să ai parte de împlinirea viselor și de zile senine în viitor!

  2. Ei, cum de ce… pentru că în societate e încă împământenită ideea sexistă că rolul bărbatului este să asigure partea financiară, iar cel al femeii să fie gospodină şi să aibă grijă de odrasle.

  3. Foarte misto ai scris. Am trecut si eu prin etapa asta cand ma intrebam de ce eu sunt singura. Ce am? Pana cand, ca tine, m-am linistit … si o sa apara si o relatie … exact cand vrea🙂

      • Era despre fericire, dar cred ca merge si pentru relatii (fericite)🙂
        Nu cauta relatiile. Construieste-le in viata ta si a celorlalti🙂
        Niciodata repede, ci temeinic🙂

      • Eu sunt sigura ca merge🙂 Presupun ca daca relatiile s-ar gasi la colt de strada, toata lumea le-ar purta de gat. Partea cu a le construi e cea mai grea. Dar si cea mai frumoasa, prin rezultat, nu?🙂

  4. Comentariu biologic: femeile dupa 30 de ani incep sa aiba dificultati in sarcina. Asa am citit, nu am sexul necesar sa stiu din experienta. Barbatii n-au treaba pana pe la 60 de ani, cand abia atunci incepe sa li se degradeze sperma din punct de vedere al materialului genetic. Chestiile astea se transpun in social sub diverse forme, so… that’s why.

    • Femeile pot face copii fara mari probleme pana la 35 de ani. Da, dupa 25 incep sa se miscoreze numarul de potentiali copii, si atunci automat incepe sa bata ceasul biologic. Doar ca, dincolo de asta, nu inteleg de cand ceasul asta trebuie sa-ti dicteze viata mai mult decat ideea de confort psihic si o viata impacata cu tine, ca persoana si alegeri.

  5. Tine de societate. In alte parti e complet diferit, femeile se casatoresc si fac copii dupa 35 de ani. Sau se casatoresc si fac copii la 20 de ani si la 35 divorteaza si incep o a doua tinerete.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s