Festivalul Internațional de Teatru e (și) despre oameni

Ai putea bănui că un Festival de Teatru este despre teatru. Că vorbim de reprezentațiile în aer liber sau de cele în sală, de cele care te dezamăgesc uneori sau cele care te furnică pe sub piele, de cele care te reprezintă sau de cele ale căror înțelesuri le cauți apoi în cărți sau în celălalt, totul ar trebui – în teorie – să se rezume la asta.

Dar e păcat să pleci la drum cu premisa asta. Pentru că, dincolo de spectacol, frumusețea unor zile petrecute senin în Sibiu poartă în ea poveștile oamenilor pe care îi cunoști. Cei cu care împarți o cafea, un zâmbet, o părere. Cei care te fac să te simți ca acasă. Cei care scriu poveștile festivalului prin prezențele lor.

Bianca. Ne-am cunoscut miercuri, când am ajuns la Sibiu. E voluntar la festival, are 17 ani și e unul dintre cei mai mici oameni care s-au implicat în Departamentul de Comunicare (sau cea mai mica?🙂 ). Are grijă de mine zilele astea, mă plimbă și mă ajută să descopăr locuri noi. Seamănă un pic cu mine, fiind omul care se implică în lucruri și ține musai să le facă bine. Și îmi place asta la ea. A realizat un interviu foarte fain cu Sebastian (fotograf oficial al Festivalului) și sperăm că am convins-o să își facă un blog. Pentru ca are ce spune. Povestește fain – despre oameni, spectacole, proiecte, viitor. Și are o răbdare infinită cu mine, care îmi schimb planurile din 10 în 10 minute.

Sebastian. L-am cunoscut scurt, la o cafea. Omul ăsta prinde în imagini stări, emoții și momente atât de frumoase încât ai putea crede că e atât de prins în munca lui că nu are timp să zâmbească. Am descoperit în schimb un om care fuge la un spectacol la altul, din stradă în sală, mereu căutând câte ceva care să spună o poveste. Se joacă cu imaginile cum o fac alții cu scrisul. Și zâmbește mult. Dincolo de toate, strange povesti si le spune mai departe. Dincolo de imaginile-stari, Sebastian stie istoria festivalului prin intamplari cu oameni si jocuri, si le reda cu harul oamenilor pe care ii poti asculta ore in sir. Fara lumini inutile si decoruri exagerate.

Diana. V-am povestit de ea acum ceva zile:)

Cristina. E peste tot. Aleargă, vorbește la telefon, transmite la radio, face consiliere stilistica pentru mine atunci cand ma pierd intre hainulele colorate ale Dianei, face ședințe cu voluntarii. Îmi inspiră profesionalism până în vârful degetelor de la picioare. Fără să fie nici pe departe un om scorțos, ci unul langa care stai cu drag. Ploaia ne-a condus împreună la un pahar de vin. M-am bucurat. Sper ca si ea.

….

Fata care mi-a adus biscuti, atunci cand a auzit ca mi-e foame. Taximetrisul care m-a dus pana la intrarea intr-un magazin atunci cand, in fuga mea, mi-am pierdut flecul de la pantof si trebuia sa ajung la Gala. Si m-a asteptat (fara a ma taxa) pentru ca…vedeti, domnisoara, noi suntem mandrii de orasul asta si de festival si vrem sa va intoarceti. Echipele de prim-ajutor cu tricouri rosii si sigla festivalului. Patronul hotelului unde am stat si care era acolo in fiecare dimineata pentru a povesti cu noi piesele de cu o zi inainte. Bloggerii simpatici (unii pe care ii cunosteam, altii cunoscuti la fata locului) cu care am disecat teatrul in jurul unor povesti cu mancare. Voluntarii cu tricouri mov ce par ca rasar din fiecare piatra cubica a pietonalei.

….

La final, ajungi acasa. Respiri adanc si zambesti. Ai vazut teatru in sali de spectacole. L-ai trait pe strada. Si l-ai innodat frumos langa niste oameni. E bine.

Multumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s