Dansul ca poveste.

Acum plouă. E bine, sunt în cameră. Tocmai am văzut un spectacol de dans care m-a lăsat fără cuvinte. 40 de minute de mișcare-poveste-emoție. E un pic ciudat, nu am mai fost până acum la spectacole de dans (exclud aici cele vreo două balete văzute la Operă). Și Nebuloasa îmi spunea că acum o să îmi fie și mai greu, pentru că după un spectacol de genul acesta îți setezi așteptări. E clar ceva ce vreau să mai văd. Dar cel puțin acum pot înțelege cum te poți îndrăgosti de teatrul contemporan.

Un om pe scenă. O femeie. O lumină. Din când în când niște becuri. Nu știu de ce am avut impresia unei vieți interioare trăite cu public. Viața aia pe care care o avem fiecare dintre noi, atunci când ne zbatem să ieșim din propriile limitări. În care uneori ne îndreptăm mâinile în sus și alteori cădem, înainte de a relua zbaterea. Un joc perfect real, realizat din mișcare scenică. M-a fermecat, în sensul în care am uitat de somn, de durerea de cap și de mine. Și nu, nu a făcut asta alergând de colo-colo. Ci stând, mare parte din spectacol, în același loc. În schimb mâinile ei îți dădeau impresia că va zbura brusc. Momentele de zbatere te făceau să te pierzi și tu în ele. Musculatura ei (extrem de pronunțată și de jocul de lumini), vertebrele care păreau că se mișcă printr-un mecanism interior aproape ireal, spuneau povestea.

Pe modelul simplu de evaluare (mi-a plăcut / nu mi-a plăcut), am ales prima opțiune. Când o să citesc mai multe despre dans, despre piesă, despre femeia din spate, o să știu probabil a motiva ceva mai argumentat.

Dansul balerinei magnetice se numește piesa.

În rest, Sibiul e viu. Voluntarii sunt peste tot (am aflat azi că nu sunt câteva zeci, ci vreo 200, de la Bianca – domnișoara care mi-a ținut companie și m-a plimbat azi pe aici și cu care am stat destule ore la povești), oamenii cu legitimații de festival cam la fel, auzi vorbindu-se trei limbi în zece metri parcurși. Și toată lumea pare venită să descopere ceva fain. Sunt conștientă că sunt și spectacole bune și unele mai puțin bune, e normal să fie așa, dacă luăm în calcul gradul de subiectivitate al spectatorului. În Piețe se întâmplă lucruri frumoase, chiar și atunci când plouă. Și pentru că vorbeam de lucruri frumoase, când vă opriți pe aici, vă recomand cu mare drag să vă opriți la Pardon Cafe, să beți un vin roze la carafă și să mâncați o porție de paste. E tot un fel de poveste. Abia aștept să o împart :) 

Un gând despre &8222;Dansul ca poveste.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s