Scrisul ca terapie

Îmi spunea cineva, într-o seara în care cafeaua avea gust de lapte şi poveste, că e greu să te deschizi pe blog. Că inevitabil ajungi în punctul în care ceva din tine se opreşte la limita dintre a pica în ridicol şi a îţi pune viaţa pe tapet cu nonşalantă unui om care nu mai are nimic de pierdut.

I-am spus atunci, zâmbind printre lentile cu urme de degete (oare de ce am în permanentă ochelarii murdari?), că eu scriu despre mine. Numai că între atunci şi acum am ajuns să mă descriu alfel. M-am pus într-o seara pe întors în timp. Nu a fost cea mai bună decizie, şi citind azi gânduri ce-mi par prea departe, mă uit la ele cu alţi ochi. Am avut o bună perioadă când blogul nu era terapie, ci refulare. Sunt pagini mici şi umplute de tristeţe, de inimi bucăţi, de povesti nespuse, de vise îndoite. Nu le şterg, doar pentru că sunt tot o variantă a mea. Sunt unele care îmi sunt încă vii şi unele gânduri de care nu mă dezic. Altele le-aş şterge acum, privind cu alţi ochi acelaşi zile. Dar rămân aici, martor tăcut al unui moment în timp.

Între timp, scrisul mi-a devenit terapie. Nu mai am loc de tristeţi în el, şi dacă uneori îmi las gândurile să plece la plimbare, o fac senin şi permanent verde-albastru. Vezi tu, la un moment dat am zis că renunţ la blog. Că oricum îmi mănâncă timp şi oricum nu fac destul de bine ce fac. Apoi, am văzut un om frumos. Am primit în dar o emoţie cu miros de mere şi scorţişoară. Sau am simţit pur şi simplu nevoia de a săpa în jur după un motiv de descreţit fruntea şi îndreptat spatele. Şi lucrurile astea am vrut să le dau mai departe.

Am trecut prin câteva luni proaste. Uneori am simţit oboseală până în adâncul oaselor. Alteori, mi-a venit să îmi închid telefonul şi să fug în lume. Am avut lângă mine oameni care au înţeles şi momente care au putut face diferenţa între atunci şi acum. Am ales să fac din scris un exerciţiu personal despre lucrurile bune. Alea care vin când nu te-aştepţi, cum zice un cânticel simpatic de la BIMS. Terapie contra atacurilor de panică, butoaielor de melancolie şi nervilor omorâţi în zadar.

Azi dau bucăţi din mine pe blog. Dacă e bine sau nu, te las pe tine să decizi. Dar dacă, măcar din când în când, ai zâmbit alături de mine, ai trăit un gând frumos, ai scris o poveste, atunci suntem amândoi pe drumul cel bun. Cel în care înveţi în fiecare zi că A fi bine nu este o expresie, ci un mod de a face lucrurile să se întâmple.

Va doresc un final de săptămână în care să va răsară soarele în zâmbet!

DSC_2036

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s