Unele relații funcționează și cu pauze

Monstrul portocaliu (adică bicicleta mea) a intrat în viața mea acum vreo trei ani, dintr-o idee fixă de jumătate a mea și pe jumătate a jumătății din aceea perioadă. Nu mai mersesem pe bicicletă de prin copilărie, așa că primul drum cu ea (de pe undeva de lângă Vitan până în zona Romană) s-a dovedit a fi o provocare. Pentru că îmi era frică de mașini, de mine și de chestia aia cu două roți, portocalie, pe care trebuia să o conduc pe unde trebuie. Apoi, încet-încet ne-am împrietenit, mi-a devenit mijloc de transport spre locul de muncă, companion la plimbări prin parc și altele de genul. Jumătatea de atunci a plecat din viața mea, monstrul portocaliu a rămas, semn al unei iubiri ce nu se uită. Cea de mers pe bicicletă.

Toate bune și frumoase până anul trecut, prin aprilie. Când domnul ce îmi îngrijește spatele de mai bine de un an acum s-a uitat la mine galeș pe deasupra ochelarilor și mi-a spus că trebuie să renunț la ea. Pentru cel puțin șase luni. Că spatele meu nu se împacă bine cu căratul ei cale de două etaje și nici faptul că transpir (inevitabil) atunci când merg cu ea. A venit iarna, ea a rămas obiect de decor pe balcon, cu roțile din ce în ce mai dezumflate, cu praf ce i se așeza pe cadru. Dacă nu ar fi fost perpetuu în raza mea vizuală, probabil aș fi uitat despre ea. La fel cum am uitat o mie și una de lucruri și senzații pe măsură ce iarna mi s-a instalat confortabil pe sub piele. Încet-încet am început să le adun de pe drum, să respir emoții, să mă bucur de ele ca un copil (dar despre asta vorbim altă dată).

Iar săptămâna trecută a venit veste cea bună. Ca să o compenseze pe-aia proastă că mai am de făcut trei luni tratament, exact atunci când am crezut că am scăpat, același domn mi-a spus: ai putea să începi să ieși cu bicicleta. Așa, 2-3 ore pe săptămână în primă fază, apoi mai vedem. A venit Paștele, am plecat acasă, monstrul portocaliu tot pe balcon, tot cu roțile dezumflate. Am venit acasă, pompă nu am ajuns să-mi cumpăr, așa că azi îmi iau ochii mari și privirea de copil pierdut în spațiu și mă duc la proprietarul garsonierei în care locuiesc și-l întreb de nu are o pompă. Nu are, dar are una care merge la mașină și să merg cu bicla să o pună pe picioare.

La ora șapte jumătate aveam bicicleta cu roți numai bune de dat pe asfalt, rucsacul în spate și am plecat. Am reușit performața să mă rătăcesc în IOR (nu pot spune cum te poți rătăci într-un parc care e aproape în cerc, dar m-am învârtit vreo 15 minute să-mi dau seama pe unde să ies din parc), am mers încet, savurând fiecare parte de drum, am alergat doar ca să îmi aduc aminte cum e. Și am realizat, ajungând acasă un pic obosită, că mersul cu bicicleta e ceva ce nu se uită și ce îți rămâne imprimat în fiecare fibră a corpului.

E bine!

Dovada că sunt relații care pot fi reluate, dar chiar și atunci ai un pic de muncă. Pe a mea trebuie să duc la revizie, să nu mă părăsească de tot🙂

Și o piesă tematică, pentru că asta am ascultat în căști azi dimineață. Un semn de soare.

3 gânduri despre &8222;Unele relații funcționează și cu pauze&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s