Copii cu etichete. Mai bine fără.

Pe Ana am cunoscut-o prin clasa a X-a de liceu. Avem pe atunci prima grupă de exploratori în grijă și aveam impresia că sunt prinsă într-un joc de-a învățatul. Uneori, eu pe ei. Alteori, ei pe mine. Un copil mic și firav, ca o pală de vânt. Cu ochii mari, ce păreau să cuprindă în ei o tristețe colosală, pe care nu o înțelegeam, pentru ca Ana se juca cu ceilalți, participa la activități și zâmbea sincer la fiecare întâlnire. Era un copil cuminte. Tipul de copil pe care uneori ți-l dorești în grupă. Și cu toate acestea, cumințenia ei avea un nefiresc venit în contradicție cu cei 12 ani abia împliniți. Apoi am înțeles, când întorcându-ne de la munte cu trenul s-a uitat la mine și m-a întrebat: Oana, tu crezi că Dumnezeu mă iubește? Pentru că toată lumea spune că el e ca un tată, iar eu știu sigur că tata nu mă iubește. Nu am știut ce să răspund atunci. Cred că nici azi nu aș știi prea bine.

Vezi tu, Ana nu era un copil bătut de părinți, fizic. Dar era un copil căruia îi se spuse de atâtea ori că e prost și că nu va face nimic cu viața lui, că se credea un nimic. Bucuria ei din fiecare duminică era sinceră pentru că se simțea într-un mediu în care avea ceva de spus. Și se străduia să învețe pentru a ne demonstra că poate. Sperând că poate or să o vadă și părinții ei. Ana și-a luat specializarea în orientare cu busola înainte să o iau eu, chiar dacă se presupunea că eu aveam experiența necesară. Și cu toate acestea, nu i-a fost ușor. A fost un copil crescut să creadă că nu va face nimic, oricât s-ar strădui. Un adolescent rebel care a căzut de multe ori. Cândva, am întrebat-o pe mama ei dacă i se pare în regulă. Pe lângă o palmă pe care mi-ar fi dat-o respectiva, mi-a spus că așa îți crești copilul: că dacă îl dărâmi, va fi mai determinat să meargă înainte.

Ana e un caz fericit. A avut lângă ea și oamenii care au crezut în ea. A plecat la 18 ani de acasă, într-o altă țară. Azi e studentă la Medicină și vara viitoare își va lega viața de unul din acești oameni. Cu toate acestea, a fost nevoie de ani de zile să își dea seama că este iubită. Pentru ceea ce este ea , nu pentru ceea ce demonstrează, nu pentru tăcerile ei și lipsa de răspuns cu care primea orice palmă de la viață.

Cunosc oameni care s-au îngropat în muncă doar pentru a demonstra că nu sunt niște lepre și niște pierde-vară, așa cum au fost catalogați toată viața. Oameni care nu pot lega o relație pentru că imaginea lor despre ei este atât de distorsionată și de micșorată în oglindă încât nu pot învăța că, pentru a iubi pe celalalt, trebuie să te iubești pe tine. Oameni care sunt ferm convinși că orice dispută se rezolvă cu o palmă, pentru că așa au învățat de la părinți. Cunosc și oameni care au reușit să treacă peste toate acestea, dar procesul a fost lung și, deseori, dureros.

Nu o să uit niciodată primul concurs mai mare de înot al lui frate-miu. Eram la Pitești, și copiii aveau undeva între 10-12 ani. L-am încurajat atunci, chiar știind că nu avea șanse la podium, pentru că era al nostru. Și la ultima serie dintr-o probă oarecare, un copil a ieșit pe locul doi. A venit plângând spre tribune și spre clubul de care aparținea. Iar taică-său i-a dat o palmă care m-a durut pe mine. Și i-a spus că e un nimeni dacă iese pe locul doi. Antrenorul stătea și privea fără un cuvânt. Apoi a început să țipe la copilul ăla, care dăduse tot ce putuse el, la cei câțiva ani pe care îi avea. Am rămas cu un gust amar despre modul în care unii oameni pregătesc copii pentru performață. Și sunt sigură că undeva, la 14 ani, copilului acela înotul îi va părea o corvoadă și locul 2 se va transforma în renunțare.

În România anului 2013, 38% dintre părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie;63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor, iar corecţiile precum „lovitul cu palma” sau „urecheala” nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic; 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului18% dintre copii afirmă că au fost bătuţi acasă cu băţul sau nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn.(sursa)

Cred că cifrele de mai sus sunt un semnal de alarmă. Pentru că dacă 20% din părinți cred că bătaia de o formă de educație, atunci cel puțin 15% din copiii care sunt supuși unui asemenea tratament vor crede același lucru. Fără să vrea, pentru că atunci când un copil greșește, nu o face (de obicei), pentru că vrea să facă asta. Spune bunică-mea că odraslele le ai cum ți le crești. Iar eu cred sincer că un copil e ceva frumos, ceva ce ți se dă pentru a îl modela. Copiii nu se nasc obraznici, alintați și cu apucături rele. Și dacă ajung așa, mai devreme sau mai târziu, gândește-te la o altă vorbă (de data asta a lui unchi-miu): nu-i copilul de vină. 

Salvați Copiii România derulează în acest an, în perioada martie-octombrie 2013, o campanie socială pentru a combate violența împotriva copiilor: ”Copiii fără etichete”. Campania urmărește conștientizarea violenței împotriva copiilor din societatea românească, generarea unei schimbări de atitudine față de această violență, precum și generarea unei schimbări de paradigmă în educația copiilor, prin: înlocuirea practicilor violente cu metode educaționale pozitive, respectarea copilului în locul umilirii lui, renunțarea la indiferență și acceptare față de violența împotriva copiilor (sursa)

Eu zic să dai se veste mai departe. Și nu-mi sări în cap că eu nu am copii, deci nu știu cât de greu e să îi crești. Pentru că am un frate mai mic pe care aproape l-am crescut și am avut și eu momente când mi-a venit să-l strâng de gât. Pentru că mi-am nenorocit o parte din inimă încercând să stau lângă un om avusese atât de multe etichete puse în suflet încât nu și-l mai găsea. Pentru că am fost sunată în miez de noapte de cineva care plecase de acasă – cu copil cu tot – pentru că nu mai suporta bătaia. Nu a ei, ci a copilului. Și i-am apreciat curajul și dorința de a face ceva bun pentru el cum rar o fac.

Etichetele din copilărie prind viață în adulți. Dezlipește eticheta! Copiii crescuți fără etichete se fac Oameni Mari.

(PS: numele Anei nu este real, și perioada de timp oarecum incertă, pentru că – dincolo de o poveste de succes, e o poveste care a durut prea mult persoanele implicate pentru îmi dori să le-o înșir eu negru pe alb. E un exemplu din care vă rog să extrageți concluzii)

 

Un gând despre &8222;Copii cu etichete. Mai bine fără.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s