Verde de albastru

Clasa a X-a din liceu se întâmpla acum 10 ani. Fusesem trimiși cu genți și nebunie de adolescenți, din liceul aflat în permanentă renovare, la o școală pitită pe străduțele din zonă. O generație aproape completă, într-un spațiu de școală generală. Râdeam mult atunci, și ajunsesem un fel de grup unit tacit tocmai prin faptul că eram doar noi, cele vreo câteva clase, care ne ciocneam zilnic pe coridoare. Era perioada viselor mărețe, a iubirilor definitive și a prieteniilor care nu se dizolvă în timp.

În acest cadru s-a născut povestea Verde de albastru. Nu știu dacă a fost într-o pauză sau o oră chiulită pe undeva, pe terenul din spatele școlii. Visam atunci să re-scriem lumea. Și am ales să o facem alături de unul din personajele de poveste ale Ploieștiului, Nichita Stănescu. Am citit zile în șir volume de-ale lui până am ales numele (și încă nu știu cine l-a ales, aș bănui că era Camil – cert e că ni s-a lipit instant de memoria afectivă).

Apoi drumurile. La Casa Memorială – pentru a îi convinge să ne ofere spațiul câteva ore, în weekend. Prin clase, să vedem dacă nu mai sunt și alți visători. Casa care a devenit casa adoptivă a Verde de-albastru ne-a găzduit frumos și cald întâlnirile. Uneori ne jucam cu scrisul. Alteori, povesteam. Ne-am jucat de-a teatrul. Am construit colaje întregi pentru câte un eveniment. Se întâmpla, când soarele de primăvară să arunce stropi de lumină, să stăm doar pe băncile din curte. Era spațiul nostru aparte și ajunsesem acolo nu din pură ciocnire a unor particule din Univers.

Am găsit, acum ceva vreme, o agendă în care scriam atunci. Am râs mult. Și apoi, am lăcrimat un pic. Sufeream de o naivitate pe care numai credința că poți atinge stelele ți-o oferă. Încercările de a scrie atunci au rămas cuvinte aruncate. Chiar și așa, nu au fost întâmplătoare. Am fost un grup care s-a născut din drag de cuvinte. Scrise și rostite. Și chiar dacă prieteniile nu au fost eterne și cenaclul s-a dizolvat firesc, ca o etapă de creștere, atunci mi-am declarat dragostea – irevocabilă, se pare – față de Cuvânt. Ne-am dus mult la teatru în perioada aceea și am citit și mai mult. Făceam schimb de cărți și idei, într-un etern ping-pong cu propriile cuvinte și descrieri.

Ne-am jucat frumos și visele de atunci am rămas undeva, martori tăcuți ai unei perioade când credeam că putem muta munții din loc doar cu puțină voință. În spațiul din Casa Memorială eram – măcar pentru câteva secunde – o forță de creație. Și, mai ales, era un spațiu  cu o stare aparte. De parcă Nichita ne-ar fi privit din colțul lui de Cer și ar fi zâmbit îngăduitor, către noi, copii cu visele în mâini și cărțile lui în genți.

(Pe 31 martie 1933, Nichita Stănescu a apărut în casa aflată azi pe strada ce-i poartă numele. E ziua care poartă în ea semnul nașterii unui om care și-a trăit viața prin Poezie și care ne-a lăsat-o ca amintire. Și ca pretext pentru a visa)

Și-am zis verde de albastru…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s