Destăinuiri de AA

(unde AA nu sunt Alcoolicii Anonimi, ci Aiuriții Anonimi. Dacă acest grup nu există încă, îl înființez eu, în calitate de aiurită-șefă)

Bună, numele meu este Oana și sunt aiurită. Adicătelea cu capul puțin în nori. Sau bezmetică, cum ar zice mama. Sunt cam atât de aiurită încât plec din casă lăsând mereu geamul deschis. Chiar și atunci când afară gradele sunt cu minus și eu plec mai mult de două zile. Ca să am casa bine aerisită și eu să mă conserv. Sau să plec la Iași cu mașina și să constat cu vreo 60 de km înainte de a ajunge înapoi acasă că am plecat fără niciun act de la mașină la mine. La vreo trei luni după ce mi-am luat carnetul.

Oricum, dovada supremă am avut-o ieri seară. După ce m-am chinuit o după-amiază întreagă să-mi mișc fizicul din casă părintească (unde era cald, și bine, și mâncare în frigider) înspre București, argumentând că-i frig afară (de parcă nu se făcea mai frig o dată cu lăsatul serii), mă trezesc că vreo 10 minute înainte să plec că vai…nu am e-book reader-ul mai deloc încărcat. Și cum fac eu să treacă timpul până la București. Îl pun la încărcat, poate prinde o liniuță-două de baterie, și mă apuc de făcut bagajul. Mă hotărăsc brusc că nu mai pot trăi fără balerini în București (evident, pe mine nu m-a anunțat nimeni că săptămâna asta se lasă cu zăpadă și ger), așa că renunț la mini-rucsac în favoarea unui troller care oricum stătea degeaba pe șifonier.

Ajung la maxi-taxi, plecăm, citesc liniștită până aproape de București când îmi aud telefonul piuind. Semn că rămânea fără baterie, că doar am preferat să citesc în loc să am telefon. Îmi spun că nu-i bai, oricum ajung acasă între jumătate de oră. Și apoi brusc…revelația. Cheile mele se aflau în rucsac. Rucsacul rămăsese la Ploiești. Oare luasem cheile? Mă apuc, caut nebună prin geanta de laptop, constat că nu-s, sun mama, aflu că sunt acasă. Sun apoi proprietarul, pentru cheile lui. Evident nu răspunde. Mă gândesc să sun un prieten, că varianta fifty-fifty nu avem și rămân fără telefon. Iar singurul număr pe care îl știu pe de rost e al maică-mii. Mă duc la șofer, îl conving să mă ia și pe mine înapoi la Ploiești dacă tot se întoarce (era deja 9 seara, următorul microbuz pleca la 9 și jumătate).

La zece eram înapoi la Ploiești, gândindu-mă cât de norocoasă sunt totuși că ai mei nu stau la Baia Mare. Azi dimineață, în stația de microbuz, dau nas în  nas cu șoferul de aseară. Care mă întreabă cu zâmbet complice: Domnișoară, v-ați luat cheile? 

Și-acuma sunt curioasă: sunt singura care e în stare să uite până și de capul ei, măcar din când în când? Că nu aș face grup de Aiuriți Anonimi cu un singur membru…

PS: concluzia după ziua de ieri este să nu mai plec fără telefon încărcat, dacă tot îmi uit cheile 🙂

(sursă foto)

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Destăinuiri de AA&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s