Dragostea în culori orientale

Ali și Nino (Kurban Said, editura ALL)

Știi momentul acela în care închizi o carte și cu toate acestea îți stăruie încă în minte imagini din ea? Cel în care ți se pare că ți-a scăpat ceva printre degete și simți nevoia să o mai decantezi puțin interior, să o mai răsfoiești o dată, să recitești un paragraf? Și abia apoi, când toate ți s-au așezat cuminți în minte să poți spune ceva coerent despre ea?

Cam așa am pățit eu cu Ali și Nino. Am citit-o în vreo trei zile, pentru că e subțirică, iar traseul meu spre și de la muncă totalizează aproape două ore zilnic. E tipul de carte pe care o poți citi într-o după-amiază lungă, la umbra unui copac din parc. Cu toate acestea, nu îți vine ușor să vorbești despre ea.

Poate părea paradoxal, pentru că în mod obișnuit, să vorbești despre o poveste de dragoste nu pare nici pe departe un lucru complicat. Numai că Ali și Nino nu e o poveste de dragoste obișnuită. De fapt, m-am exprimat greșit – povestea lor de dragoste e una clasică – doar că decorul în care e situată e unul aparte. În Baku, oraș aflat la granița dintre lumea Europei și cea a Orientului, regulile jocului sunt altele. Și, la urma urmei, nici măcar nu e o graniță bine trasată între unii și ceilalți, ci un fel de mix cultural în care te pierzi și pe care îl descifrezi printre frazele autorului.

Ali e musulman. Tânăr urmaș al unei familii cu tradiție, descendenți de viță roială din Persia. Învață la școala de băieți din Baku și  este legat, printr-un fel de moștenire culturală, de stepă aridă și deșert arzător. Nino este prințesă gruzină, catolică, și visează o viața la Paris. Cu toate acestea, într-un context oferit de amestecătura colorată a orașului în care trăiesc, Ali și Nino se cunosc. Se iubesc. Atât de mult încât Ali omoară un armean – pe care îl considerase prieten – atunci când el o răpește pe Nino, și fuge în munți. Atât de mult încât ea îl urmează și se căsătorește cu el acolo, departe de familia pe care o iubește și de confortul cu care e obișnuită. Într-un fel ciudat, cea mai frumoasă perioadă a poveștii lor de dragoste se întâmplă acolo: unde amândoi se conformează unor noi reguli, unde singurul compromis pe care îl fac e vizavi de societatea mică în care se află și nu unul față de celălalt.

Dar dragostea lor nu e una care curge lin. E una în care războiul de interpune dur și ascuțit, fuga din Baku în Iran la ceas de noapte, încercarea de a o integra pe Nino într-o lume în care femeile poartă văluri pe față și sunt considerate inferioare bărbatului, sunt tot atâtea lupte din partea fiecăruia. Lupte în care dragostea nu e neapărat un aliat, ci doar un fond comun. De multe ori, singurul fond comun.

Am trăit cu senzația perpetuă că Ali și Nino nu pot trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Nu pentru că nu se iubesc deajuns – sunt destule motive în care care să demonstreze dragostea lor. Ci pentru că, dincolo de acceptarea moștenirii culturale a fiecăruia dintre ei și de compromisurile făcute pentru a ajunge la armonie, Ali este un războinic înnăscut. Un războinic prins într-o luptă care nu-i aparține neapărat, dar pe care și-o însușește natural și fără drept de apel.

Undeva, cred că aici m-am pierdut în poveste. Nu am putut înțelege alegerile lui, conflictul etern între a lupta pentru o patrie și o cultură musulmană de care nu aparține în totalitate și ea, cea pentru care și-a pus de câteva ori viața în primejdie. De aceea, am simțit nevoia să mai citesc pasaje din carte. Să îmi desenez mintal orașul Baku, așa cum era prin 1920 (când se desfășoară acțiunea). Să creionez personajele în contextul lor, și nu în cel propriu.

Și atunci am știut că Ali și Nino e una din poveștile acelea de dragoste care rămân memorabile tocmai pentru că sunt puse în opoziție cu o stare social-culturală și o moștenire interioară de care nu te poți desprinde. Pentru ca Ali, în orice timp l-ai situa (dar nu în orice loc), va simți chemarea de a lupta pentru un țel, așa cum au făcut-o strămoșii lui, încă din vremea lui Alexandru cel Mare. Pentru că Nino, în orice loc ai situa-o (dar nu în orice timp) va avea curajul de a renunța la tot de dragul unei iubiri pe care o visează perfectă.

Recomand cartea acesta cu mare drag. Nu numai pentru povestea de dragoste – care nu e una pasională sau plină de inedit. Ci pentru mozaicul de legende, conflicte și culturi pe care ți-l așează cuminte sub ochi, așteptând cu nerăbdare să îi dai un sens.

Acest post face parte din campania vALLuntar inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA

17 gânduri despre &8222;Dragostea în culori orientale&8221;

  1. Sa stii ca si eu am avut aceeasi senzatie de la inceput pana la sfarsit, ca ei nu vor trai impreuna pana la adanci batraneti, insa mi-am imaginat mereu ca se vor desparti din motive religioase sau culturale. In fond, veneau din lumi atat de opuse… si cu toate astea, povestea lor ne-a demonstrat ca se poate trece peste anumite diferente culturale sau de opinie daca exista suficienta dragoste si intelegere.

  2. Daa, stiu genul acela de carti pe care le gasesti atat de aproape sufletului tau, dar atat de dificil de proiectat in cuvinte. Recenzia ta e foarte convingatoare si personal mi-e dor de un exemplu de iubire care arata ca „se poate”, indiferent de…orice!

  3. Si mie mi s-a parut o poveste de dragoste clasica, locul si imprejurimile au facut ca totul sa fie mai special,mai exotic. Mi-a ramas si mie zile intregi povestea in cap,o lectura foarte placuta.

  4. Cred ca e o carte captivanta, as citi-o si eu, mi se par interesante povestile de dragoste in care protagonistii vin din lumi diferite si isi construiesc o lume a lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s