Terapie anti-stres: Chicago

Nu, nu am plecat brusc la cumpărături pe plaiuri îndepărtate, pentru că mașinuța de teleportat nu merge zilele acestea. Nici măcar nu am plecat prea departe, ci doar la o două stații de metrou distanță de casă, în sala mică și primitoare, pe numele ei Atelier, de la UNATC. Să zicem că am plecat fără așteptări prea mari, după o zi dereglată din cam prea multe puncte de vedere, și împinsă de curiozitate și de ideea că dacă Nevasta spune că ceva merită văzut, apoi merită văzut (paranteză scurtă: Nevasta- Amalia și Siameza -Raluca sunt persoane în ale căror alegeri legate de teatru, muzică, cărți sau film am încredere aproape absolută).

Acum nu pot să vă povestesc spectacolul, că stric tot farmecul. Și-or mai fi unii dintre voi care știți filmul (pe care eu nu l-am văzut, de altfel) sau cel puțin povestea. Ce pot să vă spun e că oamenii de pe scenă m-au făcut să zâmbesc constant, să mă umplu de energie bună, să dau din picior în ritm de dans pe alocuri.

O Roxi când pierdută în spațiu, când plină de ea, într-o oglindă perfect-deformată cu Velma. O Mama care mi s-a părut fenomenală. Un Amos care te face să zâmbești – un pic și să gândești – un pic mai mult, în momentul lui dedicat omului de celofan și a modului în care mediocritatea e ignorată constant. Mi-a fost aproape milă de el. Un Billy pe care pe cuvânt că l-aș lua drept avocat dacă aș avea vreodată nevoie, pentru că pare că poate convinge pe oricine de orice. Unde mai pui că dansează și se uită drăguț-încrezător pe sub gene. Mary Sunshine – un travesti de zile mari care te scoate din orice stare joasă ai avea atunci când te convinge cântând în falset că e un strop de bunătate în orice om. Nu putem uita Maestrul non-conformist ce te prinde în ritmuri de rap, personalizat de Răzvan Krem Alexe. Și nici de ceilalți oameni care au umplut scena și sala cu atâta energie, cu o poveste care a curs frumos, cu muzică faină, încât am plecat fredonând All that Jazz. Prin prognozată lapoviță și frig (chestii care în mod normal ar fi fost de ajuns să-mi strice zen-ul) am ajuns acasă cu starea cu care am plecat de la spectacol.

Ce și mai fain – dincolo de faptul că spectacolul în sine e o demonstrație de forță și talent clar (să ridice mâna sus cine poate să și danseze, să și cânte, să se și învârte nebun pe niște scări și apoi să zâmbească nonșalant, de parcă asta face zilnic) – e că e un spectacol pus la cale de proaspăt absolvenți de teatru, mai exact de cei de la Master anul II – Arta Actorului, sub coordonarea lui Gelu Colceag. Adică oameni la început de drum și care dărâmă mitul acela cu tinerii actori care sunt ne-naturali pe scenă, nu au pic de imaginație și nu pot comunica cu publicul. Ei bine, în seara asta am văzut contrariul. Ba nu, l-am și simțit, lucru la care se reduce – la urma urmei – diferența dintre un spectacol corect și unul bun. Și au și niște costume faine 🙂

Vă spuneam la început că nu am văzut Chicago – filmul (dar îl am acum pe listă). Deci nu știu ce și cum e pe acolo. Dar am auzit pe cineva care, la ieșirea din sală, spunea că i-a plăcut, chiar dacă venise cu idei preconcepute. De unde deduc că nu numai mie mi s-a părut un spectacol fain.

Dacă aveți nevoie de terapie anti-stres, vedeți că se joacă și-n acest weekend, la sala Atelier de la UNATC. De la 19. Intrarea e gratuită, în limita locurilor.

Sursă foto: Bogdan Grigore

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s