Viața fără fond de ten

(acesta nu este un post metaforic și se adresează în principal speciei feminine ce ajunge pe acest blog)

Sunt un om care își recunoaște dependențele de anumite lucruri. Sau oameni. Chiar dacă nu m-am împăcat niciodată bine cu oamenii excesiv dependenți de pe lângă mine. Cred că avem tendința să tratăm lucruri precum dependența de tutun, cafea sau sex ca profund dilematice și (deseori) dezgustătoare, uitând să privim în propria ogradă și să începem prin a face un foc de tabără cu lucrurile inutile de pe acolo (sau utile, dar prezente în exces).

Am început să folosesc fondul de ten undeva prin facultate. Cam în aceeași perioadă în care am început să adun colăcei în diverse forme și mi s-au declanșat pe față diverse reacții adverse. De atunci l-am folosit cu înverșunare, fie vară, fie iarnă trăind permanent cu impresia că ceva-undeva pe fața mea nu arată cum trebuie. Chiar dacă și kilogramele au dispărut între timp, și punctele mici și roșii de pe față au devenit vizitatori sporadici.

Am mers pe ideea că fondul de ten e oricum bun, că apără fața ba de praf, ba de vânt, ba de propria imaginație, până când am ajuns în punctul în care el a devenit însoțitor permanent. Imaginea din oglindă dimineața sau seara, fără urmele lui, părea străină de mine. Apoi am început să merg la bazin. Și cum timpul devenise din ce în ce mai limitat pentru ritualuri de dimineață, s-a întâmplat – o dată – să uit să iau fondul de ten după mine. Și am supraviețuit. Nu mi-a spus nimeni că arăt mai rău decât de obicei. Nici că mi-a crescut vreun semn în frunte.

Am luat-o la pas și am început să citesc mai mult despre îngrijirea tenului. Și am constatat că o cremă bine aleasă face minuni pe o față obosită. Și că nu moare doamna de la magazinul din colț dacă voi coborî într-o dimineață să-mi iau pâine fără să am fața aranjată în fel și chip. Am găsit alternative și mi-am dat seama că am reînceput să mă obișnuiesc cu mine fără a mai avea impresia că e nevoie de încă ceva.

Da, continui să folosesc produse cosmetice. Uneori îmi arunc un strat de pudră pe față, sau un anti-cearcăn atunci când mă văd cu dungi vineții sub ochi. Doar că am ajuns la concluzia că există viață fără fond de ten. Una frumoasă, chiar. Poate o să zâmbiți atunci când citiți asta, dar eu văd pe lângă mine din ce în ce mai des nevoia de a purta o mască permanentă. Nu spun să nu mai folosiți fond de ten (la fel cum nu mă leg nici de celelalte dependențe – cum ar fi cea de cafea, tutun sau sex) – ci doar aveți grijă în ce cantități și cât de des. Că s-ar putea să vă uitați într-o dimineață în oglindă și să vă întrebați mirate cine vă privește de acolo.

Viața fără fond de ten e despre a te bucura de tine și de lucrurile din jur. Pentru că există. Și pentru că meriți, vorba celebrei firme de cosmetice. E despre stări, mai mult decât despre imagini. Și despre puterea de a zâmbi chiar și atunci când ai impresia că ceva lipsește din tine.

(imagine surprinsă de Adenlagia în minunată tabără de fotografie)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s