2

Poveștile despre artă se află cel mai bine participând la acte culturale. Poveștile de viață se simt cel mai bine atunci când iei la întrebări oamenii de lângă tine. Poveștile de iubire sunt cele care te fac să zâmbești sincer, chiar dacă cu o lacrimă în colțul ochiului, și nu implică imagini televizate sau file de cărți, ci oameni simpli și frumoși.

Am învățat în câteva minute despre puterea lui 2 cât poate nu aș fi citit în cărți întregi. Au fost deajuns câteva cuvinte spuse tremurat.

Teo și Cătălin au ales, acum un an de zile, să își încerce norocul la alții. Adică în Germania. Nu pentru că aici nu aveau joburi, nu pentru că mureau de foame, nu pentru că li s-a pus cuțitul la gât. Ci pentru că așa au simțit. Au lăsat în urmă prieteni, familie, cariere și au plecat. Le-a fost greu, știu asta. Știu ei mai bine decât mine, oricum. Dar au mers înainte pe drumul pe care l-au construit împreună. Și ceea ce pe alții i-ar fi distrus, momentele care păreau fără ieșire și care ar fi putut sfărâma cupluri cu ștate mai vechi decât ei, fărâmele de lumină și zâmbet de care bucurau precum doi copii, i-a făcut să devină mai apropiați, mai aproape de  1 decât de 2.

S-au întors puțin în țară. Cât să se căsătorească și să ne bucurăm împreună de dragostea lor. Teo e prima prietenă apropiată de-a mea care a făcut pasul acesta (bine, căsătorită civil e de când o știu, dar…nah, prima cu biserică și dans și toate cele 🙂 ). Motiv pentru care am marcat momentul cu prima mea rochie lungă elegantă, culoarea vântului turbat. Și cu o agitație care mi-e specifică, dar care de data asta a îmbrăcat forma unui zâmbet larg și a unor gânduri ce și-au dat voie să viseze necondiționat pentru câteva ore. Ca să citez un toast de la masa noastră: să ne vedem la fel de zâmbitori și împăcați și la nunțile noastre 🙂 

După tradiționalul furat de mireasă, Cătălin a avut provocarea de a face o declarație de dragoste. Nu a fost o declarație gândită ore in sir. Nu tipul acela de declarație pe care să o filmezi și să faci din ea replică de film. Nu a fost nici măcar o declarație amuzantă. Dar a fost cea mai sinceră declarație posibilă. Făcută de parcă niciunul dintre noi nu se afla acolo. De parcă toată lumea se rezumă la dragostea lor sinceră, rotundă, și din care dincolo de pasiune se simte prietenia ce-i leagă. Declarația aceea pe care aproape îți era rușine că o asculți, de parcă ai fi pășit fără să vrei într-un spațiu de intimitate absolut.

A fost o lecție frumoasă despre cum oricât de greu, există modalități prin care poți merge înainte. Despre faptul că dincolo de orice lacrimă, rămâne zâmbetul sincer. Despre încrederea oarbă pe care o au oamenii puțini naivi în Bine, Frumos și Viață. Și despre că poveștile lor – atât de palpabile – sunt mai puternice decât orice film sau carte.

Teo, Cătă – să vă dea Domnul să rămâneți în fiecare zi așa! Și să vă urmați visul mereu împreună.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s