Lecție. Pământ.

Sunt lecții pe care le primești de la cei din jur, atunci când ai inima deschisă și mintea potrivită pentru a înțelege că fiecare poveste are o morală. Sunt lecții pe care viața ți le așterne în față și pe care le iei așa cum poți. Povestea de mai jos face parte din categoria a doua.

Se întâmpla într-o vară de liceu. Nu știu exact care. Pe atunci, mamaie pleca la fiecare început de vară și-l aducea la țară pe văru-miu de la Arad (cu câțiva ani mai mic decât mine). Pe atunci, verile mele erau lungi și presărate cu file de cărți și răsfățuri din casa bunicilor. Numai că mamaie s-a îmbolnăvit în aceea vară. O boală care o măcina încet și despre care medicii păreau a nu ști nimic, așa că a ajuns să se interneze în spital. Cam așa se face că am ajuns, fără să-mi propun, stăpână peste casa în care mi-am petrecut primii ani și grădina ce se afla în plină desfășurare de forțe. Din copilul răsfățat de bunică-sa (că mamaie nici măcar cu mătura nu mă lăsa să dau), am ajuns responsabilă cu gătitul, hrănitul găinilor, și udatul grădinii.

Astă-primăvară

Însă ce mi-a rămas cel mai tare în cap de atunci a fost o conversație telefonică cu mamaie, ajunsă deja la un spital prin București la vremea respectivă. Când am întrebat-o ce mai face mi-a răspuns în doi peri, pentru că mai apoi să îmi aducă aminte să culeg roșiile, să ud florile și să plivesc legumele din grădină. Am realizat atunci că, dincolo de neputințele firești, mamaie e unul din acei oamenii iremediabil legați de pământ. Și am admirat-o, la fel cum o admir și azi, când la ora  6 dimineața e deja la treabă. Aproape că nu mai poate, dar e ceva în strălucirea ochilor ei și-n mândria cu care așează borcanele în cămară sau îmi dă o sacoșă de fasole verde proaspăt culeasă care mă face să cred că viața ei curge între tălpile ei cu călcâie crăpate de muncă și pământul pe care și-l îngrijește cu atât drag.

Am învățat în vara aceea să fac dovlecei pane și salată de vinete (chestii pe care le repetam frecvent în meniu, pentru că avusese loc o explozie a legumelor în cauză) . Și ciorbă acră de fasole verde. Am făcut chiar și suc de roșii pentru iarnă, când roșiile deveniseră prea multe pentru a mai aștepta întoarcerea lui mamaie din spital. Am citit Magicianul în după-amiezi răcoroase în camera ”de oaspeți”. Și chiar am făcut curățenie generală, am vopsit tocurile geamurilor alb și gardul verde, fără ca cineva să mi-o ceară, ci pentru că așa am simțit că e bine. Dincolo de toate, am învățat în vara aceea că viața aproape de natură nu e cea mai ușoară viață, dar e una care te leagă. De pământ și de forța lui. Și cred că ceea ce rămâne după e cea mai frumoasă formă de libertate.

Pentru că nu-mi pot imagina alt motiv pentru care mamaie și astăzi aliniază cuminți borcanele în cămară, pregătite de mâinile ei mici, din roadele grădinii în care își pierde parcă toată forța, doar pentru a o lua a doua zi de la capăt.

Tu cât de liber ești? Mi-am adus aminte de toate acestea azi, citind despre noua ispravă a FotoUnion, pe numele ei Tabăra de fotografie pentru bloggeri (ediția de toamnă). Care, dincolo de fotografie, e despre natură. Și oameni. Și povești. Sunt 17 locuri și vă așteaptă. Până una alta, eu mă duc să îmi caut un nou telefon. Unul deștept 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s