Pețitoarele din umbră și subtilitatea ca armă uitată

Fiecare dintre voi o are în umbră. Că o conștientizați sau nu, e de fapt doar un mod de a face să credeți că nu există, dar darul pețitoarei zace în fiecare purtătoare de gene feminine, exact ca și instinctul matern, așteptând doar un motiv cât de mic pentru a ieși la iveală. Pețitoarele nu fac parte din grupul de prieteni apropiați. Nu de alta, dar aceia fie au încredere în tine și-n alegerile tale, fie – dacă aleg să-ți prezinte pe cineva în ideea în care tu oricum nu prea ai timp să ieși din casă – o fac subtil și frumos, fără implicații sentimentale din primele 30 de secunde ale întâlnirii.

Pețitoarele fac parte din cercul general de cunoștințe pe care le ai, și care au impresia că (1) fie ești o incompetentă în a găsi un bărbat destul de bun pentru standardele tale înalte, dar pe care sigur ele îl cunosc; (2) fie toți bărbații cu care ai ieșit sunt niște nemernici și ai nevoie de cineva care să-ți deschidă ochii; (3) fie că, odată ce ai trecut de 25 de ani și ești în continuare singură și fără prognoze de măritiș/făcut copii/luat casă în rate etc. suferi cu siguranță în tăcere și e cazul ca ele să te ajute să-l cunoști pe Făt-Frumos. În esență, pețitoarele nu sunt oameni răi, ci au doar impresia că numai în cuplu poți trăi gradul de fericire absolut, și atunci e nevoie să făurescă diverse cupluri din diverșii oameni pe care îi cunosc.

Să ne înțelegem: acest tip de pețitoare despre care vorbesc nu își arogă acest rol direct. Sunt niște persoane simpatice (de regulă, de genul feminin), intuitive și destul de inteligente pentru a-ți face plăcere să le vezi din când în când la un pahar de vorbă. Cunosc o grămadă de lume, merg la o mulțime de evenimente și au un anume aer de superficialitate care le plasează undeva, la limita dintre o amică și o prietenă. E nevoie de un minim de cunoștere și de încredere pentru a face primii pași în meseria de Cupidon, și par dispuse se investească timp serios până ajung să treacă pragul conveniențelor sociale.

La început, te avertizează. Pe modelul: ne vedem și noi la o bere? Da, sigur. Vezi că mai vin cu un prieten…bla bla. O dată. De două ori. De cinci ori. Prietenii ei sunt uneori simpatici, alteori plicticoși de moarte. Uneori, mai ieși cu unul de câteva ori și te convingi că, de fapt, vrea o noapte fierbinte și îi oferi la schimb un duș rece. Avantajul tău e că cercul tău de cunoștințe se lărgește pe lună ce trece, ceea ce – în cazul corporatiștilor din rândul cărora mă revendic – se poate dovedi un lucru util și binefăcător nervilor. Mai apoi, strategia se schimbă. Apare la următoare întâlnire (că sunteți doar voi sau un grup mai mare, nu mai contează) cu un al amețit și face prezentările: Ea e Oana și e singură. El e Popescu (n.a. îmi cer scuze Popeștilor care mă citesc, nu am nimic cu ei 🙂 ), și e singur.

Nu, serios? Numai mie mi se pare că o asemenea prezentare sună ca cele de la AA? De parcă statutul de om care nu e într-o relație e un fel de boală care se vindecă numai cu ajutor exterior? Trec peste faptul că dacă el are peste 25 de ani și  e prezentat așa, se pare că e dovadă de om care a muncit pentru carieră, pe când dacă ea este prezentată așa este un fel de ciudățenie a naturii…cum de n-o fi momit pe nici unul până atunci.

Scriu din experiență și pentru că am ajuns în punctul în care discuțiile pe acestă temă au mai mult rol de amuzament, decât de sinucidere în masă pe fond nervos a neuronilor. Pentru că m-am jucat și eu de-a Cupidon, inclusiv cu una dintre întâlnirile mele aranjate (adică l-am prezentat unei alte amice, care s-a dovedit a fi mult mai interesa(n)tă decât mine). Și cred sincer că viața ne-a fi mai goală fără oamenii care cred în puterea eternă a săgeții puștiului acela vechi cam de când Grecia Antică. Numai că el avea arc și aripi și se putea interpune în viețile oamenilor fără ca aceștia să-și dea seama. Spun doar că, dragi pețitoare/pețitori, arta subtilității se dobânziște greu dar se poate dovedi o armă inefabilă. Și promit că dacă nu mai sunt făcută să mă simt ca un fel de marfă rară și cu calități puțin ciudate atunci când încercați să-mi prezentați pe cineva, vă las să mă pețiți 🙂

Anunțuri

Un gând despre &8222;Pețitoarele din umbră și subtilitatea ca armă uitată&8221;

  1. “Pentru mine politeţea înseamnă să menajezi un om. Şi s-o faci cu ”etichetă”. De ce să menajezi pe cineva? Pentru că fiecare om pe care îl întâlneşti duce o bătălie şi mai grea decât a ta. O zice Platon, n-o spun eu. Iar într-un context ceva mai lipsit de căldură, politeţea e o armă. Cu ea ţii la distanţă ”seturile de valori cu care nu rezonezi”. Am descoperit politeţea când am venit la oraş. Ăştia chiar aveau un cuvânt pentru ceea ce ţăranii care m-au crescut nu numeau în niciun fel. La ei intra în pachetu’ standard.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s