Din prieteniile adevărate se învață, nu se pleacă

A fost o perioadă de re-întâlniri. De povești. De așteptări și examene pentru unii. De mici momente aparte pentru alții. Și chiar dacă mă declar din ce în ce mai des dezamăgită de unele atitudini, chiar dacă oboseala pare a-și fi făcut culcuș stabil în oasele mele, și chiar dacă  uneori soldul cardului e mai mic decât mi-aș dori, cu fiecare zâmbet, cu fiecare ieșire (din oraș, sau pur și simplu din cotidian), mă re-consider ca om norocos. Concluzia: ne alegem oamenii de lângă noi nu pentru că ne mângâie în permanență orgoliul, ci pentru că ne fac să fim oameni mai buni.

Câteva exemple.

Am o prietenă de suflet de prin liceu, cu an mai mică decât mine. Omul de la care am învățat că pentru a-ți urma visele mergi până la capătul aparent al puterilor, nervilor și finanțelor. În ultimii trei ani cred că ne-am văzut de maxim cinci ori. Pentru că și-a dorit mai mult decât orice să studieze teatrul și a plecat la Iași pentru asta. Anul acesta a terminat, și-a dat licența, iar acum se zbate pentru proiectele ei. Săptămâna trecută am pierdut aproape o noapte povestind, mâncând bunătăți și punându-ne viețile pe tavă, exact așa cum o făceam și acum un an, sau doi, sau trei…Am crescut împreună, și-mi e frumos și bine așa.

Am o prietenă care ieri m-a făcut să țip de fericire pe peronul stației de metrou de la Ștefan cel Mare. Pentru că a luat un examen la care știu că s-a străduit. Pentru că este omul cel mai muncitor și dedicat atunci când face ceva care îi place, chiar dacă asta însemnă nopți nedormite și stări de agitație interne. Este omul de la care învăț mereu despre răbdare și pe care îl admir pentru capacitatea de a căuta lucruri noi, de a se interesa, de a se implica uneori până la epuizare. Chiar dacă aparent diferența de vârstă între noi e în avantajul meu, de la ea am învățat că unele situații trebuie privite cu un anumit tip de maturitate de care nu mă credeam capabilă.

Am o prietenă care a avut curajul să renunța la confortul unei case și a unui job pentru a căuta un mai bine în altă țară. Cel mai copil – om mare pe care l-am cunoscut vreodată. Ne-am împrietenit pentru că naivitatea ei frumoasă te făcea să stai lângă ea și să te încarci de puțin zâmbet creț. Omul de la care am învățat că a-ți urma visele se poate deveni extrem de greu, dar că fiecare pas înainte te faci să crești frumos. Și căreia voi avea onoarea frumoasă de a-i pregăti buchetul de mireasă în această toamnă.

Am o tiză cu care, chiar dacă stăm la o stație de metrou una de cealaltă, mă văd rar spre foarte rar. Dar care la fiecare întâlnire reușește să mă umple de atâta energie pozitivă că aș putea dărâma munții cu ea. Omul de la care am învățat că cea mai importantă armă cu orice rău este zâmbetul. Și că cea mai grea luptă este aceea în care cauți puterea de a zâmbi sincer, dincolo de negrul aparent.

Mai este prietena pe care mi-am descoperit-o prin scris, atunci când încă scriam scrisori și le puneam la poștă, pe distanța București-Ploiești. Ne-am cunoscut într-o tabără explo, și ne-a legat plăcerea de scris, de citit, de oameni frumoși. Am împărțit primele drame adolecent-sentimentale, primele dezamăgiri, primele lacrimi ascunse în fața luminii unui foc de tabără, primele creste (chiar dacă ajungeam mai mereu ultimele acolo) și cele mai frumoase ploi. Am mers pe drumuri separate de la un moment dat, dar este omul de la care învăț în fiecare zi frumusețea și importanța credinței și a principiilor de viață.

Am prietene lângă care mă simt bine și eu, fără a fi nevoie de măști de conjunctură. Indiferent dacă suntem aici sau acolo. Oameni pe care mi-i revendic ai mei și pe care îi asimilez ca făcând parte din mine. Oameni care mă scot din rutină și oameni care mă scot în oraș fără motiv și fără planificare, doar pentru că așa simt.

Oameni pe care îi privesc și care mă fac să mă simt un om bogat și norocos.

Voi? Aveți ”oamenii voștri”?

 

 

 

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Din prieteniile adevărate se învață, nu se pleacă&8221;

  1. Mai tii minte postul ala al tau pt ziua mea? de acum cativa ani. ajungand acasa mi-am amintit de el si acum cand am citit asta mai ca am avut aceeasi emotie 😛

    • 🙂 Multumesc. Pentru ca esti parte din oameni care ma fac sa scriu asa si-mi aduc aminte ca a ma inchide intr-o cochilie de om acrit nu e o optiune viabila 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s