Eu mi-aș băga…

Granița-n raniță, țara în raniță…și gata*

Doar nu credeați că după titlul ăla minunat urmează o înjurătură,nu? Că mie bunul simț îmi spune că fetelor nu le stă bine cu înjurătura în colțul gurii, cu toate că sinceră să fiu zilele astea tare m-a tentat să îmi dau drumul la limbă mai mult decât îmi prevede decența și buna creștere datorată maică-mii, bunică-mii și tuturor femeilor din viața mea.

Să nu deviem dară de la subiectul de bază și de la ideea că astăzi aproape că aș fi în stare să-mi fac frumos bagajele, și să mă opresc în aeroport cu destinația oriunde numai aici nu. Bine, puteți să mă acuzați că sunt inconsecventă, și că acum o săptămână susțineam că încă mai e scăpare, speranță, frumos. Și credeți-mă pe cuvânt că în continuare cred asta în ceea ce mă privește.

Numai că privesc cu oroare un sistem de învățământ care se macină de la an la an sub ochii noștri. Și nu spun că e vina profesorilor din ce în ce mai slabi pregătiți sau din ce în ce mai demotivați (cu toate că e ȘI vina lor), nici a elevilor care primesc drept educație și modele tot felul de vedete create peste noapte de televiziunile noastre minunate (cu toate că e ȘI vina lor), nici a părinților care sunt din ce în ce mai dezinteresați și mai blazați în lupta lor perpetuă pentru mâncare/haine/răsfățul plodului (cu toate că e ȘI vina lor), nici a miniștrilor care schimbă programa după cum se trezesc cu fața la perete sau după cum se ceartă cu nevasta (cu siguranță e ȘI vina lor). Nu e rolul meu să caut vinovați sau să găsesc răspunsuri.

Știu doar că am un frate de aproape 13 ani care face sport de performață în momentul de față. Care muncește (la propriu) uneori și 10 ore pe zi, dar pentru care programa școlară încărcată plină de informații inutile, dar și nivelul școlii la care învață, îl fac uneori să pice cu capul pe birou de somn. Un copil care ar putea înțelege unele concepte mai bine, dacă ar avea și un profesor care să i le explice. Și care totuși a avut o medie mai mult decât rezonabilă (8,90) și mențiune anul acesta.

Totuși…ce va face peste doi ani, când va avea Capacitate/examenul de admitere/sau mai-știu-eu-ce-examen-inventează-ministerul? Ce va face dacă merge mai departe cu înotul (și noi așa sperăm, și rezultatele ne fac să credem că se poate), într-un sistem în care mama învățăturii este, din păcate, sfânta toceală? Pentru că oricât de inteligent ai fi, oricât de mult ai învăța din responsabilitate pentru tine și pentru viitorul tău (da, sunt oameni care fac asta la liceu, și de obicei sunt confundați cu tocilarii autentici), tot te vei lovi de materii greoaie, informații multe și degeaba și sentimentul de lehamite.

Azi pe bune că aș pleca de aici. Nu pentru mine, ci pentru că mă uit la frate-miu și mi se face frică. De Capacitate. De Bac. De un sistem pentru care copilăria pierdută de dragul sportului de performanță e echivalentul unei cepe degerate. Și pentru copilul ăla pe care visez să-l am cândva (mama, stai liniștită, nu l-am găsit încă nici pe Făt-Frumos cu care să-l am 🙂 )și care mi-aș dori să crească într-un mediu școlar stabil și deschis. Nu unul în cădere liberă.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu pretind ca elevii care fac sport să fie scutiți de școală, sau să aibă un program extrem de relaxat doar pentru că ei fac sport. Sunt total de acord că ei trebuie să știe gramatică, noțiuni de matematică, ceva istorie și geografie. Spun doar că merită o programă contantă, ceva mai aerisită și ceva mai mult orientată spre partea practică și dezvoltarea lor în viață. Nu doar ei, ci toți liceeni.

Și ca să concluzionăm: poate unii credeți asta,  dar NU suntem o țară de tâmpiți (așa cum sugerau pe ici, pe colo, diverse cotidiene), și nici una total fără speranță. Da, media generală a promovării BAC-ului este tristă. Dar uitați-vă puțin la liceele acelea pe care le-ați absolvit. Sau cele cu istorie în județul vostru. Și veți vedea că se poate. Că încă există profesori și elevi, și licee unde BAC-ul îl iau mai bine de 90% din canditați (vă dau exemplul județului natal, și al liceelor Cuza, Mihai Viteazul sau Pedagogic). Prefer să mă uit la copii ca Irina (ploieșteanca care a luat 10 și pe care, nu tocmai întâmplător, o cunosc), și să mai stau puțin.

Chiar dacă sentimentul acut din ultimele zile e că ultimul nici măcar nu va mai stinge lumina, pentru că ni s-a tăiat de mult curentul

*titlu și inceput de articol citat cu copy/paste din piesa Granița-n raniță , marca Ada Milea

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s