Marți cu păreri despre politică și alegerea de a nu comenta

Statul în cămin câțiva ani m-a învățat să trăiesc desprinsă de televizor. Posibilitatea unor infinități de surse via Internet m-a învățat să citesc totul de două ori atunci când mă interesează, și că e bine să vezi orice problemă cam din orice unghi posibil. Dragul de scris pe blog și de citit ce scriu alții m-a învățat că uneori, opiniile personale, sunt cele mai bine conturate și argumentate opinii. Iar cei câțiva ani de diverse tangențe cu filosofia politică și studiile europene m-au învățat destul pentru a mă putea considera un om apt de a susține, dezvolta sau contracara anumite idei, situații, etc.

Am fost mai mult sau mai puțin acuzată că nu fac acest lucru pe blog, de-a lungul timpului, și mai cu seamă în prisma ultimelor evenimente. Așa că azi povestim mai puțin despre politică, mai mult despre alegerea de a nu comenta. Nu am tupeul incredibil să afirm că totul merge bine (cu toate că cineva îmi spunea acum câteva zile că ce dacă e haos politic, el îi ok acolo unde e, așa că de ce să ne mai batem capul), mai ales după ceea ce s-a întâmplat astăzi. Dar nici nu vreau să intru în lungi discuții despre cine are dreptate, cum, și mai ales de ce. Da, și eu am momente când sufăr de o greață teribilă atunci când văd ce se întâmplă, și eu am zile când mi-aș lua bagajele, mi-aș vinde mașina și m-aș opri în aeroport cu destinația Oriunde numai aici nu. 

Faptul că aleg să tac, nu înseamnă că aleg să ignor, așa cum ar putea considera unii. Cred doar că sunt oameni care exprimă ceea ce gândesc eu de 10 ori mai bine, și mi-e de ajuns să știu că există. La fel cum faptul că aleg să nu deschid televizorul nu înseamnă că sunt o dezinformată și o nepăsătoare, ci doar că am ajuns la concluzia că nervii mei merită protejați de selectarea informației.

Am ales, atunci când am stat în dubiu dacă voi închide sau nu acest blog, să scriu despre lucrurile frumoase din viață. Despre oameni frumoși de lângă mine, despre copii care ne demonstrează că performanța nu ține cont de vârstă și de condiții vitrege, despre locuri pe care merită să le vizitezi. Eu (încă) nu vreau să plec. Nu spun niciodată, pentru că nu am cheia viitorului în brațe. Știu doar că am ales să îmi tratez greața de politică și de situații de nesimțire față de oamenii normali ca mine sau cu tine căutând lucrurile bune, visând la un mâine în care să mă trezesc zâmbind, furând energie sufletească de la oamenii buni de lângă mine. Și despre aceste lucruri aleg să scriu. Și ce e mai frumos e faptul că pot găsi în fiecare zi cel puțin 2-3 articole care să îmi aducă aminte. Că există bunici care ne fac să zâmbim, există încă spitale cu medici cumsecade, există oameni care visează, există dorința de a educa și de a fi mai buni prieteni cu natura. 

Cred sincer că de ridurile de încruntare nu scăpăm nici unii dintre noi, fie din cauza statului prea mult la calculator, fie din cauza încrâncenării cu care ne batem cu viața. Eu îmi doresc doar să le pot compensa cu riduri de expresie datorate zâmbetului. Și puteți să mă acuzați de superficialitate cruntă, dar recunosc cu mâna pe inimă că îmi e gândul zilele acestea doar la un dor teribil de a vedea răsăritul la mare, de a mă trezi târziu, și de a mă simți în vacanță. Măcar pentru câteva ore.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s