Luni cu povești despre bunici

Nu știu cum se face dar a trecut o săptămână de când nu v-am mai scris. Bine, știu, dar important e că după fiecare final de săptămână poveștile frumoase își fac loc mai ușor printre degete. Am fost sâmbătă la țară. M-am urcat pentru prima dată singură la volan, și am mers cu soare în ochi spre locul unde mi-am petrecut primii ani de viață și vacanțele de vară. Tataie mă aștepta pregătit, îmbrăcat în cămașa perfect albă și la fel de perfect călcată. Mamaie se învârtea în casă ca un titirez, așa cum o știu făcând în fiecare sâmbătă dimineață, înainte să plece la biserică. Bunicii mei sunt adventiști, iar sâmbătă am fost la ei pentru că tataie m-a rugat să merg cu ei la biserică, pentru a îi da o mână de ajutor.

Pentru că, deși zâmbesc în continuare, se ceartă în continuare, și se iubesc la fel ca mereu, anii ce le-au trecut peste frunți și-au spus cuvântul. Chiar și așa, tataie poartă cămașa albă și costum negru, făcut de el fără cusur, și mamaie e cochetă și cu părul prins frumos în coc. Nu mai merg împreună la braț spre biserică (unul dintre momentele acelea rare când îi vedeai atât de apropiați), ci mamaie împinge căruciorul în care stă tataie. Sunt încă împreună, și încă cei mai frumoși bunici.

Mamaie a fost o femeie frumoasă. Cu păr lung și negru și ochii mari, pe care i-am primit moștenire. De când o știu e agitată, perseverentă și extrem de încăpățânată atunci când susține ceva. Trăsături ce s-au moștenit și ele în familie, după părerea bunicului 🙂 A crescut trei copii, a pierdut câțiva, a fost croitoreasă la Ploiești ani buni de zile, și a avut în tot acest timp și teren la câmp și grădină la curte. Mamaie face cele mai dulci prăjituri și, chiar dacă ne ceartă și acum din când în când, mă consider o nepoată răsfățată tare. Pentru că țin minte duminicile târzii când mamaie făcea frigănele, sau clătite, sau cartofi prăjiți, doar pentru că aveam eu poftă. Mai știu și faptul că nu m-a pus niciodată să fac nimic în casă, iar atunci când am crescut și mai vroiam să dau o mătură, mi-o lua din mână și mă trimitea să mă odihnesc.

Mamaie nu are niciodată stare. E drept, nu mai are teren la câmp, dar e tot timpul în grădină. Chiar dacă are probleme cu echilibrul și amețește când stă în picioare. Până acum vreun an de zile de luptam cu ea să-i mai luăm din rufe la spălat, pentru că spăla la o mașină veche și clătea totul de mână. I-a dus mama mai apoi mașina ei automată de spălat, atunci când s-a hotărât să o schimbe. Are flori în curtea din față, și legume în fel și chip în cea din spate. Iar acum două săptămâni făcea gem de căpșune când am fost în vizită.

Mamaie e o doamnă și știe asta. Chiar dacă stă zilnic în grădină, chiar dacă are bătături și degete tocite, la fiecare final de săptămână, devenea alta. Faptul că familia lor era una din cele mai bune de croitori din zona Ploieștiului (dacă-ați vedea ce rochii de seară făcea mamaie…), le-a adus un anume statut în satul lor nici prea mare, nici prea mic. Așa că mamaie merge sâmbăta la biserică îmbrăcată elegant, și are costume frumoase și cămăși asortate. Mamaie cunoaște pe toată lumea, vorbește cu toată lumea, și vrea să afle tot, fiind de o curiozitate debordantă.

Mamaie m-a crescut frumos. Ea ne certa când plecam hai-hui prin sat, și tot ea îmi oblojea rănile. Îmi croșeta cipici de iarnă din lână și stând lângă ea am învățat să admir minunile ce ies dintr-o bucată de material cusută cu meșteșug. Tot ea m-a răsfățat de când eram mică până acum. Pentru că atunci când face conservele de iarnă am partea mea din ele, să o aduc la București. Și de fiecare dată când vorbim la telefon îmi spune să am grijă să mănânc, să dorm, să nu mă îmbolnăvesc.

Tataie a fost un om bine făcut și tăcut. Un fel de oglindă inversată a bunică-mii. Acum boala și anii l-am făcut să intre parcă la apă, dar privirea lui albastră a rămas aceeași, la fel și glasul hotărât. Am crescut în atelierul de croitorie al lui, și mult timp nu mâncam decât dacă era pe masa de la mașina de cusut, în timp ce el bătea la pedală. Copil răsfățat, după cum spuneam! Primele mele amintiri legate de ele sunt mersul ”la oraș” vinerea, atunci când mergea să facă cumpărăturile, și cele de duminica, când mergeam prin Obor. Mai sunt apoi cele când mă punea pe șeaua bicicletei și mă duceam cu el la câmp, să aducem cartofii sau mai știu eu ce scotea mamaie de prin ogor.

Tataie m-a certat o singură dată. Când, într-o criză de adolescentă rebelă, am țipat la mama cu el de față. A fost cea mai dureroasă palmă pe care am primit-o. Și tot de la el am primit cea mai frumoasă surpriză de suflet. Atunci când acum vreo două săptămâni m-am dus la ei cu mașina (conducând fără șofer copilot pentru prima oară) și a făcut ieșit la ușă să mă vadă – asta în condițiile în care știu cât de greu îi e să se ridice din pat, darămite să mai și traverseze casa întreagă…

Tataie are principii bine definite, oameni puțini de care a fost apropiat și o credință nestatornică în Cer și în faptul că lucrurile se întâmplă cu un sens. De la el am învățat că o rugăciune sinceră și intimă face mai mult decât credința de fațadă. Și tot de la el am învățat să iubesc muzica clasică, pentru că, deși are doar 4 clase, tataie e un meloman feroce și împătimit, cu o cultură muzicală cum nu mulți au (și recunosc cu părere de rău că nu am reușit niciodată să fiu la fel de pasionată ca el).

Tataie a fost un croitor așa cum nu mulți sunt, și printre primele mele haine de care m-am despărțit cu greu s-a aflat o fustă cu talie înaltă, neagră, și cu două bretele late, pe care mi-a făcut-o atunci când am împlinit 14 ani. Și tot de la el am învățat ce însemnă voința de a trăi și de a merge înainte.

Tataie și mamaie par diametral opuși și se contrazic mereu. De când îi știu. Cu toate acestea, în ochii lor și-n faptele lor am văzut cele mai mari dovezi de dragoste. Atunci când mamaie se plimba de la un spital la altul, cu o boală ce o topea și care nu se identifica, și tataie a spus că dacă ei i se întâmplă ceva, el nu mai ia pastilele (cardiac fiind, așa ceva e echivalentul sinuciderii). Atunci când tataie a avut un atac cardiovascular și mamaie a slăbit într-o săptămână de ne gândeam că ajunge și ea la spital. Sau, tot atunci, când tataie s-a trezit și ne întreba cu lacrimi în ochi cine o să aibă grijă de mamaie, cine îi va cumpăra pâine și cum se descurcă ea fără el. Pentru că, dincolo de certurile lor, mamaie a fost și o femeie răsfățată și protejată.

Nu știu câți ați rezistat să citiți tot ce am scris. Am gândurile acestea în cap încă de când Simona Tache a invitat bloggerii mici să povestească despre bunici și mi-am petrecut o seară întreagă citind postările de la comentarii. Eu nu intru în targetul ei, pentru că deși sunt mică (doar am un metru și-un stilou 🙂 ), nu am ca scop unic să fac acest blog să-mi aducă venituri, și mi-am dorit să scriu rândurile de mai sus mai mult pentru mine. Ca un semn de respect firav și necunoscut pentru cei din care îmi trag o parte din ceea ce sunt azi.

Voi? Aveți povești cu bunici? 🙂

2 gânduri despre &8222;Luni cu povești despre bunici&8221;

  1. Nu am povesti cu bunici insa intotdeauna am fost invidioasa pe cei cu bunicii care se incadreaza perfect in definitia bunicilor. Cei care-si rasfata nepotii mai mult decat si-au rasfatat proprii copii si nu numai.dar na poate generatia urmatoare sa se bucure de bunici dinastia daca nu am reusit eu :))

    • La cum ii stiu eu pe ai tai, sunt sigura ca se vor incadra la categoria bunici de poveste. Iar prajiturile mamei vor deveni prajituri de amintit copiilor, clar 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s