Moment muzical. Lala Band.

Dacă în iarnă mi-am luat mama de mână și am mers la un concert pe care și-l dorea, am zis că, dacă tot fuse ziua copilului și așa mai departe, să îi fac o surpriză și lui frate-miu. Prin urmare, l-am adus la București, pentru un program de surprize duminicale, al cărui final s-a concretizat cu un concert al trupei Lala Band. Lala Band sunt copiii aceia pe care îi puteți urmări în serialul Pariu cu Viața (mă rog, puteați, că acum au pauză între sezoane). Iar mai mult de atât nu știam despre ei, pentru că nici serialul nu l-am urmărit constant (din când în când prindeam reluările în weekend, cu frate-miu), nici ceea ce face trupa nu m-a interesat în mod special.

Așa că am ajuns la Arenele Romane cu un strop de neîncredere și cea mai mulți stropi de curiozitate. Pentru că auzisem câte ceva din piesele din serial, sunau fain (majoritatea fiind coveruri ale unor piese faine), și nu știam dacă live pot suna la fel. Publicul, format din părinți veniți la concert cu odraslele aferente. Copii de la 4 până la 12-13 ani, plus mulți adolescenți, clar fani nu numai ai trupei/serialului cât și ai protagoniștilor. Tricouri, insigne, carnețele, toate marca unei strategii de marketing tare bine pusă la punct.

Am avut locuri exact în dreapta scenei, adică am văzut tot spectacolul din lateral. Nu știu dacă a fost bine sau rău așa, cel puțin am fost destul de aproape de scenă pentru a vedea ceva, ceea ce, în cazul meu, contează destul de mult. Concertul nu a început cu mari întârzieri (era anunțat la 8, a început pe la 8 și un sfert cred), cu un intro făcut de Bubu și ai lui Xplode, și mai apoi cu o gașcă de adolescenți dansând cu atât foc, încât mă întrebam de unde or să mai aibă aer să și cânte. Paranteză aici, apropo de Xplode. I-am auzit prima oară acum o groază de timp (eram pe la începuturile mele de locuitor al Bucureștiului) și erau niște copii cu potențial. Între timp au devenit niște adolescenți care cânta foarte faine.

Revenind la ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Surpriza a fost una plăcută. Copiii care sunau bine sub formulă înregistrată sunau bine. Copii care au cântat live au sunat și ei extrem de bine. Am rămas chiar impresionată de anumite părți ale concertului, și trebuie să spun că mi-a plăcut și faptul că setlistul nu a fost unul format din muzică extrem de comercială, ci mai degrabă din bucăți clasice ale zonei pop și rock. Așa cum scriam și pe Twitter, mi se pare totuși puțin ciudat să aud o tipă de vreo 16 ani cântând ”Come on, baby, light my fire”, și cu atât mai ciudat să văd o groază de copii cântand la unison cu ea. Pe de altă parte, dacă măcar un sfert din cei prezenți la concert capătă un minim de cultură muzicală vândută sub forma acesta, cred că avem șanse ca nu toții copiii/adolescenți să asculte numai house sau muzici comerciale.

S-a cântat mult (concertul s-a terminat undeva aproape de miezul nopții), divers (de la piese clar bune pentru țopăit până la ceva balade în partea a doua concertului – parte în care s-a mizat mai mult pe poveștile de dragostea adolescentină care clar au adus un plus în creerea unei imagini a produsului numit Lala Band). Mi-a plăcut faptul că s-a mizat, în scurtele intervenții verbale, pe ideea că dacă visezi la ceva foarte tare și lupți pentru visul tău poți ajunge să îl îndeplinești. De asemenea, am apreciat inițiativa ”Like Live”, un manifest împotriva consumului de droguri (de asemena, și în serial este prezentat un caz), pentru că, din amintirile mele, la 15 ani mai ușor înțelegi un mesaj transmis de la niște indivizi de aceeași vârstă cu tine decât de la adulți. Evident, m-a bucurat apariția Holograf pe scenă spre finalul concertului.

Concluzia: Lala Band sunt clar un produs bine conturat, care are tot ce îi trebuie pentru a vinde bine – o poveste destul de realistă combinată cu ideea de iubire frumoasă, așa cum o vede orice tânăr, o apariție scenică frumoasă, și un spectacol extrem de bine gândit. Dincolo de aceste lucruri pe care le știam înainte de concert, am descoperit și niște copii cu voci frumoase, capacitatea de a transmite extrem de mult atât prin muzică, cât și prin dans. Și nu spun asta pentru că așa am simțit, ci pentru că au reușit să îl facă pe frate-miu să dea din mâini și să fredoneze. Ceea ce, trebuie să mă credeți pe cuvânt, este o realizare majoră când vorbim de un puști care nu prea se exteriorizează.  Aș mai merge? Nu cred că voi deveni fan dedicat și nici nu cred că aș merge singură la  ei la concert, dar dacă frate-miu s-a simțit bine și mai vrea, nu văd de ce nu.

Vă las și câteva poze. Pam-pam.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s