Întâlnirea cu ieri. Și decizia de azi.

Cred că, oricât de tare am încerca să ne rupem de un trecut mai mult sau mai puțin dureros, întâlnirile întâmplătoare cu acestea sunt inevitabile. Ca atunci când te întâlnești cu profa din generală, care încă te recunoaște. Sau cu fostul coleg de bancă din grădiniță, care avea atunci față de tocilar și acum arată extrem de bine și este și mai extrem de însurat. (a se înțelege, acestea sunt exemple strict aleatorii și imaginare, ca de altfel cam tot ce va mai fi scris în acest post. Orice asemănare cu realitatea este pur și simplu voită și bine direcționată 🙂 ).

Trecem pe lângă asemenea întâlniri uneori nostalgici, alteori fără a le băga în seamă. Le povestim apoi mai departe, ca fapt divers la o cafea la fel de întâmplătoare (tu, m-am văzut cu x în supermaket – unde x este o miss celebritate din liceu – și s-a îngrășat/ sau s-a măritat/ sau, de ce nu, arată la fel de bine, ba chiar și mai și). Cam de tot atâtea ori, avem tendința să le privim negativist, pentru că prezentul aduce cu sine comparația iremediabilă cu trecutul (da, și ce dacă are o carieră de succes. se vede pe fața ei că o bate bărbatul acasă). În fața acestor întâlniri ne luăm brusc cea mai bună față, avem cea mai fericită viață, și cel mai fain job. Pentru că, nu-i așa, trebuie să vadă omul din fața ta cât ai crescut. Sincer, la fel cum tu judeci prezentul doar prin comparație la trecut, e foarte posibil ca același lucru să se întâmple și cu cel din fața ta. Și atunci?

Dar dincolo de aceste întâlniri ad-hoc, sunt cele de care fugi. Pe care le eviți constant, pentru că ți-e teamă că te vor pune în situația aia penibilă în care te întrebi ce-ar fi fost dacă. Și culmea, atunci când fugi cel mai tare, tot ele te vor lovi atât de în plin, încât le vei resimți fizic. Pentru că, la urma urmei, orice fugă de trecut, e o lipsă de asumare a prezentului. Bineînțeles, asta dacă gândești precum subsemnata și ești de acord că prezentul e doar suma alegerilor făcute și asumate până acum. Bune, rele, chiar nu mai contează. Sunt momentele acelea în care El se întoarce prea târziu. Sau pur și simplu cel în care tu ai plecat, și mai apoi, când deja există un El și o Ea pe care îi vezi zâmbitori împreună, te întrebi de ce ai plecat atunci.

Sincer, cred că e obositor și fără rost. Dacă ai ales să pleci, dintr-o relație (de orice fel ar fi ea – sentimentală, prietenească, profesională), ai făcut-o cu un motiv. Și chiar dacă acum ești poate doar într-un alt punct de cotitură, nu e motiv să privești în urmă. Pentru că deciziile tale, sau felul în care te-ai confruntat cu deciziile altora (la urma urmei, poți fi dat afară dintr-o relație, o prietenie sau un job 🙂 ), te-au condus către omul mai bun și mai frumos de acum.

Cred, din ce în ce mai des, că fiecare palmă pe care ți-o dă trecut în prezent poate fi privită din două unghiuri. Cel în care alegi să te pierzi în ieri, sau cel în care alegi să te bucuri destul de el pentru a putea vedea alegerea de mâine. Și chiar dacă prima alegere e facilă, a doua e mult mai utilă (no, că am făcut și o rimă 🙂 ). Să zicem doar că e ceva ce am experimentat și sunteți oarecum obligați să mă credeți pe cuvânt.

E un post care îmi stătea de mult pe degete,generat de varii discuții și stări ale ultimelor zile. Dincolo de asta, azi chiar am avut o întâlnire foarte la timpul prezent, la invitația Andressei, la ceai. Povestesc mâine despre ce și cum fu 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s