Despre performață, dincolo de limitări. Poveste cu și despre înot.

Că înotul se numără printre pasiunile constante ale acestui blog, este un lucru știut de cititorii mai vechi. Pentru cei mai noi, a se lua ca o afirmație de sine stătătoare. Că am un frate care face înot de performanță (sper și cred eu), e un lucru cu care mă mândresc cam atât cât poate o personalitate de Berbec să o fac – adică până la cer și înapoi. Că susțin din tot sufletul și cu toate tastele echipa de înot Petrolul Ploiești (mai ales seria de 13 ani, din care face parte frate-miu) este un lucru care decurge firesc din toate acestea.

Azi vă spun povestea unor campioni. Sau, mai bine zis, a unor campioane. Andreea, Roxana, Mihaela și Emilia. Copilele de 13 ani, care au ajuns, săptămâna trecută, la Campionatul Național de Juniori de la Baia-Mare. Fete pe care le-am văzut evoluând de la 7 ani încoace, de când fac parte din aceeași echipă din care face parte frate-miu.

Andreea. E cea mai firavă dintre ele. Anul trecut, la Pitești (atunci a fost ultimul Campionat la care le-am văzut alături de băieți, fetele trecând granița spre juniori cu un an înainte acestora), părea de multe ori că o va bate vântul de lângă celelalte. Dacă privești prin rezultatele ei individuale, ai putea gândi că e un pic spre finalul listei. Dar să vă spun ceva: Andreea este parte a ștafetei de fete de la Ploiești – 13 ani. O parte importantă, dacă luăm în calcul că la proaspătul campionat încheiat, au fost trei probe de ștafetă pentru grupa lor de vârstă. Rezultatul: două medalii de aur (4×200 mixt și 4×100 mixt și una de argint 4×100 liber). Andreea este partea aceea din echipă care contează, pentru că fără ea nu ar putea exista ștafeta. Și pentru că, de când o știu eu, la această probă trage de ea până la epuizare. Pentru că știe că rezultatul nu e numai al ei, ci al lor.

Roxana. E exemplul viu pentru impactul frumos pe care îl are sportul practicat constant, atunci când ești copil (și nu numai). O știu din clasa ei I, era colegă cu frate-miu și i-am văzut la primul mini-concurs demonstrativ. Erau niște mici copii, care abia răsuflau după 50 de metri. Ea era micuță și un pic grăsuță. Între timp s-a înălțat, a slăbit considerabil, și a ajuns să fie foarte bună la un procedeu pe care nu mulți îl stăpânesc foarte bine: fluture (pentru necunoscători: e acel stil de înot în care ambele mâini se mișcă concomitent, și picioarele se mișcă precum coada unui delfin – adică lipite între ele, și când sus, când jos). Iar la Baia-Mare a fost în 3 finale. Și a avut un loc patru în cea de 200 fluture.

Mihaela. Sau cum o alintăm noi, Micky. O fată înaltă, cu ochi mari. Cam atât de înaltă încât anul trecut, la Pitești, făceam glume că eu, pusă pe lângă ele, m-aș strecura ușor drept copil de-al trupei. Acum vreo lună, exact în focul antrenamentelor pentru concurs, a fost la un pas să renunțe. Nu pentru că dorea, ci pentru un posibil diagnostic de suflu sistolic. Din fericire, diagnosticul a fost incorect. Din nefericire, Micky a pierdut câteva serii de antrenamente. Cu toate acestea, a fost prezentă acolo, și s-a calificat în finala de 200 mixt. Finală de unde a plecat cu locul 6.

Emilia. Printr-o conjunctură familială ciudată, eu am cunoscut-o pe Emilia atunci când avea vreo…2 ani. Nu știam atunci că va fi colegă cu frate-miu, și unul dintre copiii la care te uiți și spui că înotul sigur are viitor. Experiența de spectator activ la concursuri din ultimii 3 ani, m-a învățat că, de foarte multe ori, copiii care pot fi extrem de valoroși la 10 ani, ajung să scadă pe măsura timpului. Rămân în top, însă nu la diferențe considerabile față de ceilalți. Emilia dovedește contrariul. De la primul concurs până acum, s-a dovedit o abonată de podiumurilor. Acum deja începe să-și definitiveze un stil de înot, nu a mai fost înscrisă la toate probele, iar aseară portofoliul ei de la Baia Mare arăta așa: 7 locuri 1 (200 m mixt, 800 m liber, 100 m spate, 400 m mixt, 200 m spate, 50 m spate, 400 m liber) și un loc 2 (100 m liber).

Baia-Mare. 4 fete de 13 ani. 18 probe alocate grupei lor de vârstă. 14 finale la care s-au calificat. 11 premii.

Sunt mândră de copilele astea. Sunt mândră așa cum ar trebui să fim de fiecare copil care depășește un prag în sport, sau în viață, în general. Sunt mândră mai ales pentru că aici s-a ajuns nu prin bunăvoința clubului Petrolul (care, în afară de a susține partea de antrenament a acestor copii, nu face nimic), nici prin a primăriei Ploieștiului (care ar putea avea bunăvoința de a ajuta cu transportul către bazin), nici prin campanii de presă (pentru că, să nu uităm, înotul nu este un sport care vinde prea bine).

S-a ajuns aici pentru că sunt copii talentați. Care au o antrenoare care se implică extrem de mult în ceea ce face (unii ar spune că prea mult chiar). Și niște părinți care îi susțin moral atât cât pot. Nici unul dintre copiii aceștia (nici fetele, nici băieții care, sper eu, le vor călca pe urme anul viitor) nu are părinți deținători de conturi cu multe zerouri in coadă. Pentru că dacă am fi avut (vorbesc aici inclusiv în numele familiei mele), le-am fi făcut cadou echipamente (nu știu dacă știați, dar un costum care poate aduce cele câteva zecimi de secundă în plus, pentru fete e în jur de 300 de ron, pentru băieți vreo 170). Și tricouri personalizate. Sau treninguri.

Dar dincolo de incovenientele acestea, dincolo de un bazin care este același cu cel în care eu făceam antrenamente (și asta se întâmpla acum vreo 20 de ani), dincolo de lipsa unui mijloc de transport stabil până acolo (rocada cu mașinile părinților și a antrenoarei  nu se pun în calcul), dincolo de de faimoasa declarație a lui Mihai Răzvan Ungureanu, atunci când susține că nu suntem o țară de înotători, acești copii sunt o lecție vie pentru fiecare dintre noi. Despre faptul că există viitor în sport, dacă suntem dispuși să îl susținem. Despre puterea echipei și a lucrului constant. Despre cum poți evolua frumos.

Așa că, dați povestea lor mai departe, vă rog. M-ar bucura dacă un s-ar găsi un sponsor pentru ei. Dar cea mai mare recompensă ar fi ca povestea să meargă mai departe. Pentru că, vorba lui Chinezu, poveștile despre inspirație merită să fie spuse, și copiii aceștia sunt una dintre ele!

Andreea, Micky, Emilia si Roxana

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s