Viața ca o fugă

Vila Amalia  (Pascal Quignard, ed. Humanias)

Printre lucrurile pe care mi le-am propus cu acest blog pentru anul de grație 2012 se află și reluatul recenziilor. Și completarea constata a paginii de cărți. Nu de alta, dar anul trecut am citit câteva cărți faine, majoritatea împrumutate, care acum nu au niciun fel de perspectivă personală. Începem recenziile cu cea mai recent închisă carte. Una care mi s-a legat de suflet mai demult, dar peste care atunci am trecut ușor, fără întrebări prea multe. Eram într-o perioadă roz, iar dilemele existențiale păreau prostești. Și acum sunt într-o perioadă roz, dar dincolo de ea, pot analiza altfel.

Vila Amalia nu e nici pe departe o carte ușor de citit. Chiar dacă frazele ei sunt scurte, și pasajele se derulează fotografic. De altfel, asta a fost prima impresie cu care am rămas la prima citire: a unei expoziții de imagini și trăiri, puse pe un fond albastru-negru. La a doua citire mi-am dat seama că e puțin mai mult de atât: esențială în cartea de față nu e povestea (pe care am tot încercat să o înnod), nu sunt personajele (schematic dezvoltate în jurul unor caracteristici proeminente), ci descrierea unui stări atât de umane încât nu are nevoie de explicații: fuga. Există momente, zic eu general valabile, când la o răscruce, preferi să lași totul baltă și să pleci. Bineînțeles, de cele mai multe ori nu facem asta: e greu să renunți la ceea ce construiești cu drag, la anii de investiții, la muncă, pentru a pleca spre nicăieri.

Ei bine, Ann Hidden este personajul care face asta. Descoperindu-și concubinul cu care trăia deja de câțiva ani buni sărutând o alta, și în secundele următoare având loc a întâlnire cu un coleg din școala primară care își pierduse mama, începutul cărții este abrupt. Motivul este simplu: șocurile și momentele decisive nu vin cu pregătire anterioară, nici măcar în viața reală, darămite într-o carte. Și întâlnirile-coincidențe pot creea uneori resorturile necesare unei zone de confort care să te ajute să schimbi ceva. Pornind de la niște premise realiste, Pascal Quignard crează o poveste în care acțiunile personajului par ilogice de multe ori, pentru ca în fond să realizezi că nu sunt total fără temei.

Ann decide că trebuie să șteargă trecutul. Fiind o compozitoare cu ceva succes, având și un job care i-a asigurat traiul, o casă și o mașină pe numele ei, Ann începe metodic să distrugă totul. Casa este pusă la vânzare, mașina la fel, trecutul reprezentat de hârtii ars, trecutul alături de Thomas pus într-o cutie și transmisă la acesta la birou, hainele donate. Aproximativ o treime din carte este prezentarea ruperii de ieri a lui Ann. Nu analiza (doar pe alocuri avem acces la gândurile ei, cel mai des prin dialogurile cu Georges – cel care îi devine prieten și complice), ci o stare de fapt ce nu vine din furie (pentru că nu e făcută în grabă, ci metodic), nu din răzbunare (pentru că Thomas e relativ protejat în povestea asta), ci doar din căutarea a ceva.

Această căutare o face pe Ann să plece cu un rucsac în spate în explorarea Europei, după o schimbare radicală a tunsorii și stilului vestimentar. Aceeași căutare o aduce pe o insulă italiană, unde își petrece diminețile mergând până la extenuare pe câmpuri, dealuri sau plaje. Căutarea o aduce în fața Vilei Amalia – vilă ascunsă omului care nu explorează, și o face să lupte pentru închirierea ei. Vila Amalia e un alter-ego matrial al personajului cărții, sau cel puțin așa o vede aceasta. Se îndrăgostește efectiv de loc, compune mai mult, de îndrăgostește, își trăiește fericirea subit și absurd de repede.

Un alt șoc și Ann renunța la insulă și la Vilă, la o altă viață, pentru a se întoarce spre rădăcini. Nu mai fuge de data aceasta în lume, ci se retrage alături de George, și găsește refugiul perfect în muzică. În note simple și finaluri abrupte.

Am notat acum vreo săptămână câteva pasaje care m-au lăsat fără vorbe.

Vila Amalia nu e poveste. E o carte despre fugă și despre oameni citiți deschis. E o linie narativă despre viața unei femei ciudate, dar în care te poți regăsi măcar pentru câteva lucruri. E o carte despre comportamente aparent absurde, justificate în fond de faptul că suntem oameni și uneori sentimentele devin mai puternice decât rațiunea. Sau că uneori rațiunea nu e la fel și aceeași pentru fiecare.   E despre singurătate și durere, prietenie, dragoste, frică.  Mi-a plăcut Vila Amalia pentru că are poezie, întrebări, și sentimente. Și pentru că e o reflexie în oglindă a unei părți din noi care e deseori ținută în umbră. În fond, e doar despre căutarea fericirii. Aici sau acolo.

Later edit: Grație Danei am aflat că există și film făcut după carte. Cu Isabelle Huppert în rolul principal și regizat de Benoit Jacqout. Pus în lista de văzut. Mersi 🙂

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Viața ca o fugă&8221;

  1. Nu cumva e si un film dupa carte? Mi se pare ca Isabelle Hupert e protagonista. Mi-a placut. Intr-adevar, domina un sentiment de singuratate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s