Escapade. Literare.

Uneori, viața te face să o iei de la capăt. Uneori, suntem bucăți din personaje de literatură, fie că de place sau nu, fie că recunoaștem sau negăm cu îndărătnicie. Uneori, Vila Amalia e un refugiu pentru orice doritor de simplu-complex. Azi, fragmente.

De fiecare dată când plonja în apa unei piscine – de fiecare dată când regăsea ambianța sonoră, atât de stranie, a unei piscine – ,trupul ei, înotând până la epuizare, recăpăta un soi de putere.

Urmă o stare de imponderabilitate. 

O stare stranie când trupul se depărtează încet de el însuși. Când totul se usucă în lumea lăuntrică. Când luciditatea sau cel puțin vidul încep să se miște în craniu. 

Când suferința, dacă persistă, e mai puțin apăsătoare. 

Când suferința te face măcar să suferi altundeva, puțin mai departe decât trupul însuși. 

Cei care nu ne merită nu ne sunt credincioși. 

Iată ce-și spunea Ann în visul pe care-l visa. 

Au primit să ne fie alături, dar nu cu lașitatea sau cu lenevia lor, nu cu indiferența, cu trândăvia, cu nevolnicia sau prostia lor. 

Observăm, așezate în fotoliile noastre, întinse în căzile noastre de baie, culcate în paturile noastre, creaturi apatice sau absente pentru care nu mai existăm. 

Nu pe ele le trădăm părăsindu-le.

Pasivitatea și văicăreala lor ne-au abandonat, înainte să ne treacă prin gând să ne rupem de ele.

Căci viața între bărbați și femei e o furtună permanentă. 

Între chipurile lor, aerul este mai intens – mai ostil, mai fulgurant – decât între arbori sau pietre. 

Uneori, rareori, în rarele clipe frumoase, fulgerul cade cu adevărat, ucide cu adevărat. Este iubirea.

Cum e bărbatul, așa e și femeia.

Cădeau în spate. Cădeau pe spate.

În fiecare iubire există ceva care ne fascinează. Ceva cu mult mai vechi decât ceea ce poate fi numit cu cuvintele învățate mult după ce ne-am născut. Dar ceea ce iubea ea în felul acesta nu mai era un bărbat. Era o casă care o chema la ea. Era un perete stâncos de care încerca să se agațe. Era un colț de iarbă, cu lumină, cu rocă vulcanică și foc lăuntric, unde dorea să trăiască. Ceva pe cât de intens pe atât de impetuos o întâmpina de fiecare dată când ajungea la stânca vulcanică. Era ca o ființă pe care nu o poți numi, dar care, nu se știe cum, te recunoaște, te liniștește, te înțelege, te ascultă, te susține, te iubește.

Fragmente subiectiv selectate din cartea Vila Amalia (Pascal Quignard, ed. Humanitas). Va urma recenzia.

(Sursa foto)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s