Despre impulsivitate

Culmea ironiei: un berbec impulsiv ca mine se decide să scrie tocmai despre cum impulsivitatea trebuie gestionată.

Vorbind cu un prieten aseară, grație minunatului internet, i-am spus la un moment dat că exagerează cu o reacție. După câteva rânduri de explicații, am înțeles reacția, dar mi-am permis să îi spun ca uneori reacțiile trebuie gândite. Mai ales că poate omul cu care vorbești nu te știe foarte bine. Răspunsul a fost că el își permite să fie impulsiv cu oamenii dragi, pentru că aceștia îl pot înțelege. Nu, serios? Numai mie mi se pare ceva în neregulă aici?

Sunt de acord că pe oamenii cu adevărat importanți îi alegi lângă tine, și cu bune și cu rele. E și normal să fie așa. Sunt de acord că și eu am întrecut uneori limitele cu oameni dragi, tocmai pentru că am crezut că mă vor înțelege. Și m-au înțeles după ce furtunile din capul meu s-au liniștit, după ce am stat de vorbă în liniște și am explicat tot la fel, și grație faptului că sunt niște oameni frumoși tare care cred că oamenii pot îndrepta ce au greșit (dacă nu mă credeți pe cuvânt, întrebați-o pe Siameză, că ea mi-a suportat zeci de toane și încă îmi e prietenă).

Cu toate acestea, să susții că reacțiile impulsive sunt echivalentul libertății mi se pare un pic dus la extrem. Pe modelul: eu îmi asum reacțiile mele, tu ți le asumi pe ale tale. Corect, dacă noi doi nu vrem să mai împărțim vreodată mai mult de un salut pe stradă. Hai să fim realiști puțin: în orice mediu și din orice perspectivă privești, reacțiile unui individ sunt bilaterale. Pleacă de la el către alt individ. Care poate fii un om drag sau un necunoscut total. Dacă în fața celui din urmă poate deveni scuzabilă o reacție impulsivă (mai ales în condițiile în care comportamentul lui e  unul nesimțit, să zicem), în fața oamenilor care contează, tipul acesta de reacții poate fii total nelalocul lui.

Vorbind acum din perspectiva unei impulsive cu experiență, întotdeauna le-am mulțumit oamenilor care mi-au atras atenția că e posibil să exagerez la un moment dat. Și da, nu cred că e normal să strângi resentimente în tine, doar pentru că ai grijă să nu îi rănești pe x și pe y și pe z. Cred sincer că atunci când te deranjează ceva e musai să spui lucrul acela. Fie că omul respectiv îți e coleg, iubit, sau prieten de suflet. Dar uneori contează și felul în care spui lucrurile.

Eu am învățat asta the hard way. A fost nevoie ca un om pe care îl stimez și îl admir profesional să se îndeparteze și să creeze un gol, ca să îmi dau seama că greșisem undeva. A fost nevoie de ore întregi la telefon și de timp pentru a repara unele gafe făcute cu oameni prea dragi pentru a ii putea pierde.

Nu spun că nu mai reacționez impulsiv deloc. Ar fii culmea. Ci doar că am învățat că libertatea nu înseamnă a arunca săgeți otrăvite în ceilalți doar pentru că tu te simți ofensat și trăiești o reacție de intensitate maximă. Ci înseamnă mai degrabă posibilitatea de a putea spune celui de lângă tine că ceva e în neregulă, în așa fel încât nici tu să nu rămâi cu resentimente, nici el să nu se trezească cu stele verzi în jurul capului, întrebându-se ce oare l-a lovit.

Da, alegem oamenii de lângă noi cu bune și cu rele. Și ne dorim să fim acceptați la fel. Dar tocmai pentru mâna de oameni care ne iubește așa cum suntem, suntem datori să le arătăm că suntem Oameni.

Așa, într-un acces impulsiv , vă las o piesă de suflet și vă spun că mâine ne vedem în Joy, și vă invit în Cool Cat, pe seară.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s