Ziua fără timp

S-a întâmplat o dimineață ca orice alte dimineți: cu trezit tras cu forța, cu ceai plin de energie, și miros de piele amestecată cu parfum suav de fructe de pădure. Și totul a curs așa până aproape de locul jobului zilnic, când, dorind să știe de e întârziere sau nu, subsemnata și-a căutat telefonul. Care probabil dormea încă bine-mersi pe noptiera cu lampă, căci nu se găsea în geanta cu de toate. După un scurt moment de panică (recunosc pe această cale că fără internet pot supraviețui până la o săptămână, dar fără telefon sufăr de senzația penibilă că aș fii dezbrăcată de ceva), am dat din umeri subtil și am mers înainte. Ceasul intern îmi spunea că nu e timp de dat înapoi.

Așa a început ziua fără timp. Căci pe lângă funcționalitatea clasică de a vorbi la el, pentru mine telefonul are rolul bine definit de ceas. Am avut o singură dată un ceas, trimis pe tușă-mea din State, pe care l-am purtat până nu am mai avut ce purta din el. Era verde cu albastru, cu o curea de plastic și la perioada respectivă (adică cea în care eleganța extremă însemna o cămașă purtată la blugi) era de ajuns. Am un ceas în cutia cu diverse zdrangănele pe care îl iubesc, dar care refuză să meargă. E un ceas vechi, pe care bunicii mei mi l-au oferit cadou când am împlinit 18 ani, adus de prin alte țări, cu mecanism complex și valoare inestimabilă. Numai că întotdeauna timpul trece prea repede pe cadranul lui, așa că aștept un ceasornicar minune să îl repare.

Ziua mea fără timp a fost frumoasă. Am reușit să ajung la o întâlnire programată la timp (asta doar cu ajutorul câtorva repere și a faptului că televizoarele alea obositoare de pe peroanele stațiilor de metrou au și un ceas pe ele). Și apoi m-am bucurat ca un copil de seară. Lăsându-mi doar sufletul să zboare încotro a simțit el că vrea, bucurându-mă de fiecare cuvânt, zâmbet, confesiune sau întâlnire întâmplător-aleatoare. Nu am avut ore să îmi indice somnul, ci doar un trup care mi-a spus că e obosit atunci când a fost cazul să plec. Am evadat din timpul scris și cuantificat, mereu împărțit între azi și mâine, deadline-ul împlinit și cel prospectat, într-un timp al meu și pentru mine. Și nu m-am întrebat nici măcar o dată care ar fii ora, pentru că nu a mai contat.

A fost o zi frumoasă. Chiar dacă apoi totul s-a răsfrânt în normal. E de încercat din când în când. Uneori, mi-aș dori ca telefonul să nu îmi mai indice nici el ora, căci ziua fără timp poate deveni grea atunci când nu o poți împărți la doi.

Un weekend frumos să aveți.

(am mers cu mașina pe lângă IOR și e așa frumos colorat de toamnă că v-aș transmite culoarea impregnată pe retina mea. Cum nu pot, vă las o poză cu toamna trecută și o fugă veche și dragă)

Un gând despre &8222;Ziua fără timp&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s