Și am fost și la munte…

După doi ani de zile în care mi s-a pus interdicție la urcat. Și când mi s-a dat voie să urc, n-am mai avut cu cine, că așa e uneori viața. Mai întâi te dezamăgește, și apoi devine roz. Că poate înveți să o apreciezi cum trebuie. Dar să nu filosofăm pe acestă temă, că ne apucă dimineața și nu e cazul.

În altă ordine de idei, fixul cu urcatul la Curmătura durează de vreun an și ceva de zile. Și cam tot de atunci am amânat de la lună la lună plecarea, din varii motive. Apoi a venit ruperea de grupul cu care planificam, și așteptarea. Până la urmă, am găsit și doritorii și am reușit să prindem trenul de duminică dimineață spre Brașov. O surpriză tare faină a fost că m-am întâlnit în gară cu exploratorii care plecau în tabără la Padina. Cu cravate la gât, cu corturi și saci de dormit, cu rucsaci mai mari decât ei. Mi s-a făcut dor. Și mai dor mi s-a făcut când mi-am văzut Avalanșa în gară. Sunt unele amintiri și unii oameni care lasă urme adânci. Încep să cred că oricât de departe aș fii, și pe orice drum, rămân măcar puțin explorator. Dar despre asta, altcândva…Poate, din toamnă, mă vor adopta din nou…

Ciupercute din poveste

O surpriză mai puțin plăcută a fost scumpirea biletelor de tren. Adică suma de 42 ron, pentru București-Brașov mi se pare puțin exagerată (și am plecat cu acceleratul), asta în condițiile în care trenul a avut și o minunată întârziere de vreo 30 de minute. Adică numai bine cât să pierdem trenul spre Zărnești. Din fericire, ne-a dus cineva cu mașina până acolo.

O dată ajunși în Zărnești, am încercat să punem mâna pe o hartă a traseelor. Duminică fiind, ne-am mulțumit cu panoul mare din centrul orașului și cu localnicii dispuși să ne îndrume. Am pornit la pas pe drum, și am decis să abordăm varianta mai scurtă (și ceva mai grea 🙂 ) spre cabana Curmătura. Lipsa de antrenament la urcat cu rucsacii în spate și-a cam spus cuvântul, dar odată ajunși în Poiana Zănoaga deja ne revenisem. Așa că am hotărât, după instalarea cortului, să facem un drum spre Vârful Piatra Mică. Ajunși la poalele stâncii de unde începe urcarea, am rămas muți. Ca să citez pe cineva: Aici e un loc unde nu te-ar deraja sa mori. Dincolo de faptul că poate părea puțină lugubră expresia, atâta liniște, verde, frumusețe de natură scluptată cu dalta ploilor, rar se mai vede. Știam de mult că îmi place Piatra Craiului mult, acum a fost prilej să-mi aduc aminte de ce. Văzut garofița Pietrei Craiului și capră neagră (pe ea au văzut-o alții, eu eram ocupată cu coborâtul de pe o stâncă). A doua zi a fost cu mers spre Vârful Turnul. Din păcate, niște nori negrii care alergau pe creastă ne-au făcut să ne întoarcem. Asta doar pentru a pune în gânduri o ieșire de vreo 4 zile, în care să facem creasta. Până atunci îmi iau și eu un sac de dormit în care să nu deger și o pereche de bocanci întregi 🙂

Printre stanci, spre varf

Am fost dezamăgită în schimb de multitudinea de zone defrișate, de zecile de copaci căzuți la pământ (mulți dintre ei fiind chiar cei cu semnele de traseu marcate) din apropierea acestora, de cutia de bere găsită într-un loc de altfel curat, de gașca care părea a fii venit la munte doar pentru a sta cu berea în față.  Mi-au plăcut ceilalți montaniarzi, cu povești despre trasee, cu schimburi informative despre echipamente, saluturile schimbate cu cei pe care îi întâlneai pe drum (mi-a adus aminte de comunitatea bicicliștilor din București care se salută mereu la semafoare), senzația de înalt și frumos, liniștea cu care îmi puteam urmări gândurile. Și senzația de loc cunoscut dată de Saint Bernardul locului. Chiar dacă mai bătrân decât îl știam. 

Și mi-a rămas o chestie foarte faină întipărită în minte. Era la cabană o familie cu un puștiulică nu mai mare de 2-3 ani. Care alerga de colo-colo. Și la un moment dat i-a scăpat piciorul printre două bârne de la terasă. Speriat fiind, a început să plângă, iar taică-său l-a luat în brațe și la întrebat Unde sunt munții? Copilul a tăcut puțin, s-a uitat spre creastă, și a început iar să plângă. Pe același ton cald a fost întrebat Dar norii unde sunt? În timp ce privea spre cer, același tată îi spunea Mergem să prindem niște nori? Și de aici au început să vorbească…apoi l-au luat pe puști într-un ham și au plecat.

Coborare

La întoarcere am hotărât să venim pe drumul puțin mai lung, pentru a putea vedea Prăpăstiile Zărneștilor. Trecând peste cei 6 câini de stână care puteau să ne mănânce pe post de prânz, zona respectivă e musai de văzut. Un drum străjuit de stânci, toate modelate de apă și de natura pietrei, cu flori crescute printre crăpături, și câteva zone unde se poate escalada (note to myself: când vine toamna, pune mâna și du-te la escaladă). Fain de tot.

Pe scurt: m-am detașat de toți și toate și îmi pare rău că nu a fost mai mult, am râs, mi-am adus aminte, am luat hotărâri, am cunoscut niște oameni faini cu care am ce povesti și cu care sper să mai bat cărări.

Prapastiile

Anunțuri

Un gând despre &8222;Și am fost și la munte…&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s