Alegi sau aştepţi?

Postul ăsta intră la categoria: m-a lovit vorbitul prin casă singură, aşa că mai bine scriu pe blog, ca să nu cred că am înnebunit de tot.

Nu cred că viaţa este un set de momente gata puse la dispoziţia noastră, a căror finalitate nu o putem schimba, indiferent de alegere. Nu cred că destinul e un traseu gata prescris spre un punct fix, în care vom ajunge, mai devreme sau mai târziu. Cred însă că ni se oferă în fiecare zi posibilitatea de a alege. Cred că fiecare moment de nemulţumire (fie el legat de job, prieteni, iubiţi sau amanţi) care se agaţă de tine şi care sună a plafonare, e semn de schimbare. La fel cum sunt ferm convinsă că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, faci tot posibilul să ajungi acolo (sau cel puţin aproape) şi nu te aştezi la marginea drumului aşteptând ca cineva să vină să îţi ofere. Cred că printre semnele maturităţii emoţionale şi spirituale este asumarea deciziilor pe care le iei la un moment dat. Îmi doresc să cred că ne scriem singuri vieţile, e drept în funcţie de conjucturi, dar că avem dreptul de a spune pe aici sau pe dincolo. Şi că poţi lăsa mereu pe Altul să scrie în locul tău, plângându-te că nu e paragraful care trebuie.

Am auzit zilele astea destui oameni profund nemulţumiţi cu ce au. Şi care, mai de fiecare dată, dădeau vina pe şefi că au probleme la job, pe soţ/iubit/iubită că nu le merge şi că sunt frustraţi, pe conjunctura astrală profund defavorabilă unor zodii sau pe un destin pus în fruntea lor. Acum, nu ştiu dacă oi fii eu prea radicală, dar cred sincer să atunci când ceva nu mai merge, poate veni şi din faptul că la un moment dat ai luat o decizie, iar acum îţi e puţin teamă să o analizezi. A-ţi asuma faptul că ai spus Da, sau Nu cândva poate deveni o provocare demnă de oamenii care nu au probleme cardiace. La fel cu capacitatea de a lua o decizie care să schimbe starea de azi şi de a asuma faptul că e decizia ta, şi nu a altuia, pare că devine un fel de luptă interioară fără final. Văd în jurul meu prea mulţi oameni care aşteaptă ca cineva să ia decizii în locul lor, din frica ca decizia lor ar putea fi greşită. Şi nu înţeleg.

Pentru că în partea cealaltă am exemplele oamenilor care au mers până la capăt. Fără a ştii care e finalul, ştiind doar că e momentul lor şi învăţând să profite de fiecare clipă frumosă. Ştiind că atunci când va fi cazul vor putea lua alte decizii. Am o dragă prietenă care îmi e cel mai drag sufletului în această privinţă. Şi de fiecare dată când vorbesc cu ea, îmi aduc aminte că oamenii cei mai puternici sunt cei care ştiu că ceea ce e al lor e al lor. Şi chiar dacă poate fi greşit, e treaba lor cum o scot la capăt.

Îmi vei spune poate că e mai uşor cu jobul decât cu sentimentele. Şi da, poate ai dreptate. Dar am aflat cândva că decizia de a nu renunţa la dragostea pentru un om, doar pentru că el te-a forţat să renunţi la ea, te poate face să creşti şi se poate transforma mult mai frumos decât încercarea de a renega orice. La fel cum am învăţat că orice decizie în cuplu afectează mereu dublu.

Azi mi-am dat seama că îmi e greu să vorbesc unui om drag inimii mele. Nu pentru că nu mi-ar mai fii drag, ci pentru că la un moment dat am hotărât să rup nişte conjucturi care îl implicau. Şi mi-a părut rău, căci am ştiut că am greşit atunci. La fel cum ştiu că nicio decizie nu e definitivă până la moarte, aşa că merită să încerci să mai schimbi ceva.

 Fericirea şi mulţumirea sunt lucruri pe care ţi le creezi şi care vin din tine, nu pe care ţi le dau alţii. Pentru că tot aşteptându-le de ici şi colo, te vei trezi mereu gol atunci când vei fii singur. Şi vei crede că un Altcineva e de vina. Sau destinul, sau stelele prost aliniate…

Nu cred că viaţa este un set de momente gata puse la dispoziţia noastră, a căror finalitate nu o putem schimba, indiferent de alegere. Cred însă în poveşti cu final fericit, în dragoste care există dincolo de eternitate şi mundan, şi în zâmbetele chipurilor iubite. Că ţin sau nu de destin, nu mai contează…

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Alegi sau aştepţi?&8221;

  1. E mult mai usor sa nu-ti asumi responsabilitatea pt ceva si fie sa pice din cer fie sa fie „vina” altcuiva. Nu mai tin minte cand am auzit ultima oara, cu mici exceptii, pe cineva spunand sincer ca a gresit fara a da vina pe altcineva sau pur si simplu sa-si asume ceea ce fac sau spun. Si aici nu cred ca sunt situatii alb – negru. Si cel mai puternic om fuge de responsabilitate la un moment dat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s