Poveşti din criptele Bucureştilor (1)

Sunt un fan al plimbărilor pe jos prin Bucureşti, mai ales atunci când sunt făcute într-o companie faină. Şi atunci când vremea nu e nici răcoroasă, nici sufocantă, parcă totul capătă alt sens. Ei bine, aseară tot Bucureștiul ieşise la plimbare, că doar era noaptea muzeelor…adică plilej de stat la cozi interminabile şi de a simula culturalizare. Dar despre asta un pic mai încolo.

Am profitat că nu o văzusem de o sută de ani pe Ralu (aka Leilana) şi de faptul că am mai primit un telefon de întrevedere şi am pornit de acasă după orele 21. Prima oprire: Cimitirul Bellu. De altfel, partea cea mai consistentă şi frumoasă a serii. Acum, dacă mergi prima dată acolo, indicat e să mergi ziua. Atunci vei putea studia monumentele mai bine, oamenii vor fii mai puţini şi vei avea ocazia să te plimbi liniştit încercând să croșetezi poveşti.

Cimitirul Bellu e unul impresionat prin istoria sa, prin monumentele pe care le are (gândiţi-vă doar că acolo se află opere de artă sub forma unor statui sau cavouri  sub semnătura unor nume precum Ion Mincu, Emil von Becker, Ion Jalea etc). Recomand cu căldură o plimbare într-un weekend pentru a admira mausoleele dedicate fam. Ghica şi Cantacuzino, cavourile Pache Proptopescu, Lahovari sau Văcărescu, sau monumentul unic al Iuliei Haşdeu. Nu mai pun în calcul aleea artiştilor sau a scriitorilor.

Trecând peste tot ce poţi vedea ziua, ideea de a deschide cimitirul noapte mi s-a părut destul de interesantă pentru a răspunde cu „Da”  întrebării: „Ne vedem la cimitir?” :). Am trecut de porţile de intrare şi am văzut biserica principală luminată. Pe aleea ce duce spre ea, oamenii prezenţi (mulţi de tot) mergeau încet, prinşi între cele două rânduri de lumânări aşezate pe laterale. Pe fundal, muzică clasică. Am primit un pliant la intrare, cu istoria şi harta cimitirului. Ce nu mi-a plăcut la pliant: erau marcate pe hartă toate monumetele importante, dar doar câteva aveau şi legendă. Adică, bun…ajung la punctul 42…şi văd că e pe hartă, dar nu mi se spune ce e acolo. Cam aiurea, dar cum sunt la început cu evenimentul, mai au timp să crească.

Şi ne-am plimbat noi frumos printre morminte vreo două ore. Cu poveşti, cu amintiri, unii dintre noi mai informaţi, alţii receptând informaţia. La un moment dat, eram în zona artiştilor (vroiam să mă opresc la las două lumânări pe nişte morminte), când un grup mare de oameni apare cu o tante ghidă după ei. Le spune ea pe unde să se plimbe, ce e pe acolo şi mai ales că în zonă se găseşte mormântul lui Dolănescu. Serios??? În zona respectivă sunt mormintele lui Amza Pellea, al Ginei Patrichi, ale fondatorilor Operei Naţionale sau ai Teatrului Naţional, Laura Stoica, Pittiş…şi ce căutau toţi: bineînţeles, mormântului lui Dolănescu. Care între noi fie vorba, nici nu e foarte greu de găsit, fiind o demonstratie de kitsch de nota 10. Nouă ne-a sărit în ochii din cauza sclipiciului. Dar vorba aceea, despre morţi numai de bine, trecem mai departe la plimbarea prin cimitir.

Mi-a plăcut placa pusă peste mormântul lui Nicolae Labiş, faptul că s-a putut vizita mausoleul Cantacuzino (care este o operă de artă cu adevărat impresionantă), liniştea care se răsfrângea în jurul mormântului fraţilor Poroineanu şi a legendei unei tragice poveşti de dragoste. M-a impresionat monumentul Sofiei Mavrodin luminat şi îngerul care părea că veghează întrunericul. Poveştile spuse şi ne-spuse  din spatele statuilor. Mi s-a părut frumos că unii dintre tineri se apropiau cu lumânări aprinse de câte un mormânt precum al lui Nichita Stănescu, Adrian Pintea sau Pittiş. Mi-au plăcut grupurile de oameni care fotografiau profesionist, cu aparate serioase, trepieduri şi în mod organizat, profitând de faptul că putea prinde imagini  aproape ireale în lumina lunii (în mod obişnuit, fotografiatul e interzis în cimitir, iar noaptea oricum intrarea este oprită). Asta în comparaţie cu domnişoarele pitzi care făceau poze cu telefonul în faţa unui cavou cu multe tunuleţe.

Nu pot însă să trec peste faptul că, din păcate, multe dintre acestea au fost umbrite de faptul că, în haosul organizatoric tipic Bucureştiului, în cimitir s-au strecurat monumente care pur şi simplu nu au ce căuta între operele de artă vechi de ani de zile. Cavoul-mausoleu format din coloane greceşti învelite de jur împrejur cu termopane este un exemplu elocvent. Asta în condiţiile în care e situat la câţiva paşi de mausoleul Cantacuzino. La capitoul organizarea serii, cred că se mai poate lucra puţin. Un traseu bine stabilit pe hartă, cu indicarea punctelor de interes şi o legendă scurtă ar fii bine venită. La fel de binevenită ar fii şi variantă în engleză şi franceză, căci aseară erau destul de mulţi străini prin cimitir.

Restul poveştii apare mâine dimineaţa 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s