Oana şi oamenii indispensabili (2)

No, bun, dacă ieri tratam problema oamenilor care cred că fără ei nu există nimic din perspectiva oamenilor cu care relaţionăm în mod amical, azi abordăm o problemă mult mai dureroasă:

Oamenii indispensabili la job

Nu contează funcţia pentru a te încadra într-o asemena tipologie. Oameni indispensabili o să găseşti în orice companie, de la femei de serviciu până la general mangeri, de la 5 angajaţi, la 1500 de angajaţi (şi peste). În comparaţie cu grupul de apropiaţi, în mediile de muncă (în special în cele corporatiste, că în alte medii nu prea am avut acces), aici vei recunoaşte acest tip de personalităţi încă de la prima vedere.

Oamenii indispensabili într-un job merg mereu mai drept, au mai mereu privirea mai plină de întelepciune (ca şi cum ei ştiu cu siguranţă ceva ce tu, biet om normal, nu ai cum afla) şi, indiferent de poziţia ierarhică pe care o deţin se vor comporta ca şi cum întreaga lume de pe plantaţie (termen generic pentru corporaţii, folosit, în funcţie de interpretare, peiorativ sau ba), şi în general orice altă suflare pământescă trebuie să se prosterneze în faţa imporanţei muncii lor.

În mediul de muncă, tipul acesta de oameni e probabil cel mai greu de digerat. Mai ales în cazurile în care munca lor te impactează pe tine, şi tu nu eşti aşa indispensabil ca ei. Sunt tipul de oameni pentru care, indiferent a cui a fost vina, altcineva va trebui să o repare, pentru care orice rugaminte e urmată de „Ştii, dar îmi trebuie ieri”, şi care sunt ferm convinşi că fără munca lor compania se va duce de râpă.

Oamenii indispensabili la job vor povesti, la o bere în oraş, despre hârtii, sedinţe, şi cum economia mondială depinde doar de pixul lor (evident, care are imprimat logoul companiei). Sunt oamenii care vor face orice să te convingă că ei sunt cei mai ce, atât de tare încât vei începe să îţi pui întrebări legate de eficienţa lor.

Din păcate, am văzut din ce în ce mai mulţi oameni prinşi în sistemul ăsta, şi recunosc că am avut momente în care şi eu am avut aceeaşi atitudine.

Soluţia: două palme peste ochi şi concluzia că, până în momentul în care îţi eşti propriul şef, eşti întotdeauna dispensabil. Nimeni nu acceptă greşelile, atitudinea pupincuristă (iertat fie-mi cuvântul pentru urechile mai fine), şi lipsa de acţiune la nesfârşit. În afara cazului în care eşti un mega-geniu ştiinţific sau ai o tonă de pile sub tine, află că întotdeauna eşti dispensabil. Atâta timp cât se poate găsi cineva mai bun…

(Pentru a evita orice tip de interpretări, nu am făcut nicio aluzie directă în postul de faţă. E o concluzie trasă din experienţele anterioare şi actuale de job, şi din situaţii discutate cu alţii mândrii muncitori pe plantaţii)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s