Povestea unei iubiri

Sagan. Povestea unei iubiri (Annick Geille, ed. Nemira)

Nu mă pot hotărî dacă e roman sau jurnal. Doar poveste sau o autobiografie romanţată a unei perioade din viaţa scriitoarei în care s-a întâlnit cu Iubirea în toate formele şi ipostazele ei posibile. Cert e că, orice ar fi, e o carte în care toate lucrurile curg atât de firesc în Franţa  scriitorilor cu fixuri, ce evadează în lume şi trăiesc într-un mod excentric pentru necunoscător, sau  natural, în ochii privilegiaţilor ce au acces în lumea lor şi ai oglinzii.

O lume care te fascinează şi te aruncă în vârtejul ei, exact aşa cum a făcut la vremea ei cu tânara Annick (la vremea respectivă singura femeie şi cel mai tânăr redactor al revistei Playboy. E o carte pe care o citeşti cu mare drag întins în iarba unui parc liniştit (da, eu am găsit un astfel de loc în Bucureşti, dar nu îl divulg deocamdată), în metrou, seara în pat. Pe scurt, e o carte care nu are nevoie de condiţii speciale pentru a fi citită, pentru că oriunde ai fi, va reuşi să te rupă de lume şi să mergi să priveşti portrete de oameni.Pentru că nu e o carte despre fapte, ci una despre oameni. Un portret al lui Francois Sagan. Unul care se întinde dincolo de descrierea ei, la descrierea reacţiilor, gesturilor, ieşirilor, lumii pe care o creea în jurului ei. Un portret-poveste.

Jose-Ortega Y Gasset scria în Studii despre iubire (o altă carte care aşteaptă să scriu despre ea) că, în iubirile adevărate, dincolo de orice distanţe spaţio-temporale, cei care iubesc vor rămâne perpetuu unul în orizontul gândirii celuilalt. Chiar dacă nu cu nebunia începutului, ci doar cu umbra sentimentului, dar e o prezenţă continuuă. Iar Annik Geille despre asta povesteşte: despre iubire. Iubirea ei, iubirile lui Sagan, iubirea lui Bernard Frank…

Vă invit să citiţi o poveste unei iubiri care curge perpetuu şi care naşte, la margini mai roditoare, alte iubiri.

Recomandare de citit: Cu un ceai tare şi jazz de calitate pe fundal.

„Prietenia are obrazul gros, pe când iubirile sunt atât de fragile. Au suişuri şi coborâşuri, trebuie abordate cu precauţie, cu mare grijă să nu le scapi; iubirile sunt ca nişte cristaluri de Murano, mici porţelanuri de Saxa, orice fleac le poate fisura, crăpa, sparge, cristale-de-stâncă roşii pe care o lacrimă le dezintegrează. Fată bună, prietenia digeră neînţelegerile, pe când iubirea nu iartă nimic”

„La Sagan , totul trebuia repus în discuţie. Nimic nu era dinainte scris, era suficient să fii demn de stima de sine fără a-l ofensa pe celălalt – în orice caz nu în mod voit […] Un timp, viaţa ei a fost şi a mea. Casa ei, matricea în care eu am devenit ceea ce sunt. „

„Puţini erau cei care îndrăzneau să o contrazică. Foamea, setea, cheful de a pleca sau rămâne neputând fi comandate, manifestam anumite reţineri în a o urma întotdeauna. „

„Bernard Frank era brunet şi purta un costum deschis la culoare. Foarte deschis. Aproape alb. Băiatul cu sprâncene groase zărit pe coperta a patra a volumului Geographie universelle mi-a aruncat o privire fugară; o şuviţă i-a căzut pe frunte; ochii foarte mari, negri, contrastau cu paloarea aproape scenică, iar albeaţa costumului – un poplin neşifonabil, fără îndoială – accentua întunecimea acestei priviri. În acest negru tranşant exista o asemenea profunzime încât eram incapabilă să mă mişc: ca şi cum inteligenţa, toată inteligenţa bărbaţilor, s-ar fi refugiat acolo. „

„Exista un suivid lent şi determinant în sticlele astea golite noapte de noapte, picătură cu picătură[…]Când existenţialismul a trecut lor le-a rămas în stomac greaţa. Pentru a suporta privirea asta asupra lor şi asupra lumii, trebuia să lase abajurul jos, să se abrutizeze puţin, să scurcicuiteze sinapsele. să contrarieze viteza ideilor. La asta erau bune drogul şi alcoolul. Să demoleze distrugerea comediei. Francoise se înţepa pentru a-şi înpuţina inteligenţa. Adică suferinţa. Stupefiantul lui Bernie era whisky-ul. Am făcut turul camerei, gânditoare ca o nevastă”

„Trăisem cu Francoise în strada Alesia. Probabil că vor fi rămas acolo, pe undeva, „mereu în altă parte”, frânturi din „mica năzdrăvană” pe care o iubise? Cea care fusesem odinioară şi femeia din cimitir păreau două străine. Le despărţea greutatea timpului, sau mai curând, lucrarea lui. Un timp care cântărea o tonă, şi trecea ca un suspin”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s