Plăcerea de a îţi povesti ţie însuţi

Plăcerea de a îţi povesti ţie însuţi. Pagini de jurnal (Julien Green, ed. Humanitas)

Ulimul meu avânt prin librăria Humanitas de la Green, care se petrecea prin decembrie, a venit cu un mare teanc de jurnale, memorii şi altele de genul. Dacă istoria studiată ca atare nu a fost niciodată o pasiune a mea, am descoprit în schimb în ultima jumătate de an plăcerea de a vedea evenimentele, lumea şi interiorul oamenilor prin memoriile sau jurnalele acestora. Revenind la achiziţiile de la finele anului trecut, înainte de a scrie despre ele am lăsat puţin timp pentru decantarea informaţiilor şi a stilului fiecăruia şi am profitat de cele câteva zile petrecute la Ploieşti pentru a selecta idei din fiecare.

„Paginile de jurnal” ale lui Julien Green, nu sunt, în adevăratul sens al cuvântului jurnalul acestuia. În primul rând că jurnalul său cuprinde 18 volume, ce acoperă uimitoarea perioadă 1926-1997 (şi asta în condiţiile în care Green s-a născut în 1900), şi nici unul din aceste volume nu este tradus integral în română. În al doilea rând, cartea publicată la Humanitas este o reeditare a unei antologii publicate în 1982 de Modest Morariu, ce cuprinde selecţii din primele patru volume publicate de Julien Green (Journal, 1928-1949, Journal 1949-1966, Ce qui reste de jour, 1966-1972 şi La bouteille a la mer, 1972-1976), iar titlurile pe care le veţi regăsi în cuprinsul cărţii au fost introduse ulterior.

Îmi este greu să definesc exact senzaţia pe care mi-a lasat-o cartea (cumprată mai ales pentru sonoritatea titlului „Plăcerea de a îţi povesti ţie însuţi”, şi apoi pentru că aveam o afecţiune literară pentru Green datorită cărţilor Leviathan şi L’autre). Pot spune cu siguranţă că nu trebuie să vă aşteptaţi  la un jurnal intim, întrucât viaţa autorului se petrece dincolo de paginile scrise.

Poate fi definit, pe alocuri, ca un jurnal de scriitor: felul de a vedea arta literară, modul de a scrie cărţile (mărturisirile sale privitoare la cărţile pe care simte că trebuie să le scrie, chiar dacă publicul nu le recepţionează la valoarea lor), sau travaliul de a scrie uneori şi câteva pagini care să îi redea imaginile mentale. „Există, pentru un romancier, o realitate convenţională şi-o realitate pe care am putea s-o numim realitate de viziune. Cel a cărui meserie este să povestească întâmplări, va înţelege ce încerc eu să exprim. Uneori, cuvintele se îmbină ca de la sine şi alcătuiesc imagini ce pot avea o anumită aparenţă de adevăr de care scriitorul prost şi cititorul neatent se lasă amăgiţi. Adevărul de viziune cere un efort mult mai anevoios, un fel de dăruire de sine…Trebuie să vezi de dinăuntru ce descriu aceste cuvinte”

Dincolo de asta, poate fi definit ca un jurnal al căutării continue, al întrebărilor şi reflecţiilor legate de viaţă şi, mai ales, moarte (obsesia imaginii morţii răzbate de la o frică de aceasta în anii de început până la o acceptare a acesteia pe măsură scurgerii timpului). „Gândul că timpul nostru, viaţa noastră, se rostogolesc în neant cu fiecare oră care trece mă chinuie atât de mult, încât nu trebuie să i se caute altă explicaţie acestui jurnal, abundenţei acestor însemnări”

Privite critic, se poate afirma că jurnalele lui Julien Green sunt jurnalele unui om mereu nemulţumit, în primul rând în raportarea cu sine. Mereu în căutarea de a se re-găsi ca om, de a se împlini prin scris, de a se adapta unei lumi care se mişcă din ce în ce mai repede şi care se schimbă sub ochii săi (să nu uităm totuşi că a fost născut în 1900, a prins două războaie mondiale şi o eră întreagă de tehnologizare şi industrializare agresivă), şi în care mai ales sistemele valorice  umane capătă alte valenţe. Felul în care locurile dragi se modifică structural sub ochii săi, rememorarea prin ochii tinereţii a vechiului Paris sau a primelor plecării în America, căutarea continuă a unei Divinităţii sau a Sinelui, fac jurnalul lui Green o carte destul de greu de digerat, bună de citit cu creionul în mână şi pregătit să te întorci cu câteva pagini în urmă pentru a reedita conexiunile (de altfel, şi el îşi reciteşte jurnalele periodic şi deseori se dezice de trecutul lor).

„Nu o dată, recitind acest jurnal, am fost uimit de ceea ce pusesem în el. Câte gesturi nu voi mai face! Câte opinii aparent definitive sunt gata să le taxez drept erori! Dar eu apelez la mâine împotriva lui ieri, mă revendic de la omul care voi fi într-o zi, nu mă revendic de la omul care sunt.(sublinierea îmi aparţine)

Astfel, în ciuda faptului că „Paginile de jurnal” se constituie ca un întreg (în sensul în care Morariu a făcut o selecţie ce dorea să reprezinte omul interior), lasă mereu impresia unui ceva mai mult ce rămâne de descoperit. Una peste alta, mă îndoiesc că se va încumeta cineva prea uşor să traducă cele 18 volume de jurnal, dar aş aprecia dacă s-ar publica integral măcar jurnalele din care fragmentele au fost preluate. Pentru că oricât de bine structurată este antologia de faţă, rămâne totuşi să reprezinte doar bucăţi dintr-un puzzle mai complex. Şi chiar dacă imaginea creată este corentă în sinea ei, există tentaţia bibliofilei din mine de a vedea peisajul complet.

Un gând despre &8222;Plăcerea de a îţi povesti ţie însuţi&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s