Dezavantajarea poveştilor copilăriei prin prisma corectitudinii politice*

Poveşti corecte politic de adormit copiii (James Finn Garner, ed. Humanitas)

Vă aduceţi aminte de „Albă ca Zăpada”, „Scufiţa roşie”, „Jack şi vrejul de fasole” şi o groază de alte poveşti care ne-au bucurat copilăria? Aşa e că nu v-a creat probleme de adaptare socială faptul că lupul o mănâncă pe Scufiţă, că Albă-ca-Zăpada e cea mai cea dintre frumoase sau că Jack vede un uriaş? Nu ştiu la alţii cum o fi, dar pentru mine poveştile astea conturează un Univers aparte, şi dincolo de toate logicile posibile, sunt în continuare resorturi de visare şi de adâncirea în lumea copilului din mine.

Dar pentru că trăim într-o lume în continuuă dezvoltare, nici poveştile nu mai sunt ce au fost. Pentru că în lumea prezentului se vorbeşte din ce în ce mai des de conceptul de „corectitudine politică”. Care, ca şi multe are concepte care în teorie au un impact bun asupra comunicării, dus la extrem în practică poate aduce un haos total.

James Finn Garner croşetează, pe baza acestui concept, o lume a poveştilor corecte politic, într-o colecţie de povestiri ce capătă accente satirice, uneori spre tragice. De ce tragice? Pentru că un univers al copilăriei în care lucrurile sunt aşa cum le descrie el e unul aproape de neimaginat. Până la urmă ceea ce face el este să ia toate acele „probleme majore” cu care se luptă promotorii curentului de „corectitudine politică”, să le ducă în lume poveştilor şi să ne arate cum acestă încercare de a găsi un Adevăr absolut şi total, de a defini orice om/plantă/acţiune în funcţie de termeni ai unui limbaj care tinde să devină de lemn, nu face nimic altceva decât să limiteze imaginaţia şi să aducă modele de uniformizare chiar şi în lumea poveştilor (lume care prin excelenţă este o lume a Personajelor unice şi irepetabile).

Scufiţa Roşie” este o „tânără persoană …cu suficientă încredere în sine şi în sexualitatea ei crecândă”, ce merge la bunica ei, care nu mai este bolnavă „ci mai degrabă într-o stare perfectă de sănătate fizică şi mentală, fiind absolut capabilă să aibă grijă de propria ei persoană, ca orice adult ajuns la maturitate”. Vânătorul ia chipul „tehnicianului de combustibil lemnos” şi sfârşeşte având capul tăiat pentru că îndrăzneşte să sară în ajutor şi să creadă că „o femeie nu îşi poate regla singură conturile cu lupul, fără să fie nevoie de intervenţia vreunui bărbat”.

În povestea „Hainelor noi ale împăratului” acesta este un „tiran infatuat şi dezavantajat la capitolul înţelepciune” (pentru că trăim într-o lume în care oamenii nu mai sunt deştepţi, proşti, frumoşi, înalţi etc ci doar sunt „avantajaţi” sau „dezavantajaţi”). „Cei trei purceluşi” nu se ceartă, ci, din contră „trăiau în spiritul respectului reciproc şi în armonie cu mediul înconjurător”, în timp ce lupul mare şi rău are „idei expansioniste” şi este pedepsit pentru acestea (la final, publicul primeşte totuşi atenţionarea că „Nici un lup din viaţa reală nu a fost rănit în cursul scrierii acestei poveşti”).

Zâna cea bună din „Cenuşăreasa” este, de fapt, „un bărbat îmbrăcat în haine largi, din bumbac 100%, care purta pe cap o pălărie cu boruri largi”, iar când ajunge la bal este privită ca „idealul de tip „Păpuşă Barbie” al dezirabilităţii feminine””.

Bineînţeles că demersul lui Garner nu putea ocoli problemele care ţin de ecologie, mediu şi animale („animalele nonumane aveau tot atât de multe drepturi ca animalele non-umane – poate chiar mai multe”), cele care ţin de faptul că trăim într-o lume în care orice se judecă (povestirea „Puiu’ mic” ) sau cele legate de obţinerea banilor prin folosirea talentelor („ Sălăţica…cântă pe gratis în cafenele şi galerii de artă până la adânci bătrâneţi, refuzând constant să exploateze dorinţa oamenilor de o auzi cântând în schimbul obţinerii de foloase materiale”).

Bineînţeles, în toată această lume nu există loc pentru sirenele pe care le ştiam, ci pentru „entităţi sireniene”, ce trăiesc „departe de uscat, departe de ţărm şi departe de apele reziduale care se scurg din metropole şi din fermele corporatiste insalubre”, iar „Micuţa entitate sireniană” doar îl salvează pe un oarecare el, activist in Greenpeace, şi acceptă căsătoria abia când acesta se transformă într-un fel de sirenă (având totuşi coadă de crevete, şi nu de peşte) prin procese complicate bio-medicale…

Dincolo de concluziile amare pe care le tragi abia după ce ai trecut de povestiri, cartea e scrisă cu un umor care nu poate fi contestat sub nicio formă. E genială pentru destins nervii atunci când mergi cu metroul dimineaţa la muncă (o idee ar fi totuşi să nu pocniţi în râs într-un metrou supra-aglomerat cum a făcut subsemnata la un moment dat), sau după o zi în care lucrurile au luat o înfăţişare neagră.

Iar când aţi terminat de citit, fugiţi repede la raftul unde aveţi cărţile copilăriei, luaţi de acolo un volum de fraţii Grimm sau de Andersen şi citiţi poveşti. O să vă placă…

*titlul articolului a dorit să fie unul „politicaly correct” şi să nu atace în niciun fel vreauna din părţile implicate.

6 gânduri despre &8222;Dezavantajarea poveştilor copilăriei prin prisma corectitudinii politice*&8221;

  1. Chiar nu stiu cand oamenii au luat-o asa de rau razna. Cu toate ca nu ma pot opri sa ma intreb: chiar? cam care este mesajul final al povestilor? Deoarece lumea se schimba, copiii sunt mai destepti (da, stiu, sunt un optimist) iar mesajele povestilor, paralel cu realitatea, s-au schimbat fata de perioada in care eram eu copil…

    • Da, poate copiii si realitate se schimba. Traiesc insa naivitatea de a crede ca povestile copilariei mele, si cele ale lui frate-miu (care are 10 ani) ar trebui sa ramana asa cum erau ele: povesti incredibile, cu Personaje unice si situatii fantastice. Pentru ca daca le coboram in realul unui lumii in care toate lucrurile sunt aranjate corectitudinii politice, atunci puterea lor de a crea lumii imaginare si de a simula creativitate se duce pe apa sambetei. Pana la urma, povestile trebuie sa ramana locul in care Binele si Raul sunt (macar acolo) definite, in care exista Feti-Frumosi si Zmei si taramuri cu pomi fermecati. Poate mesajul lor se schimba de-a lungul timpului, dar sustin ca ele trebuie sa ramana ceea ce au fost initial: povesti, si nimic mai mult.

  2. Eu, una, am ras cu lacrimi citind povestile astea corecte politic. Si, mai grav, chiar in metrou 🙂 Dar, recunosc, ca dupa aceea am avut o perioada de o luna in care am recitit volumele de Povesti Nemuritoare…

  3. Povestile astea au fost primele carti pe care le-am citit dupa ce am invatat sa citesc. Ele mi-au „pornit” imaginatia si mi-au format ideile despre bine si rau in viata pe baza carora am evoluat mai departe odata cu varsta. Desi multi din amicii mei mai cinici imi spun ca ” asta e lumea” prefer ca cred ca noi ne facem lumea mai buna sau mai rea prin fiecare alegere pe care o facem si povestile alea pe care le citeam cu sufletul la gura asteptand ca personeajele favorite sa invinga ne invata cam acelasi lucru. Nu zic ca se si exagereaza un pic : vezi filmele americane cu final identic ” eroul principal invinge, ia banii si fata”, dar eu cel putin ma simt mai bine de ficare data cand aplic ideile astea de bine si rau in lumea reala. Oricum cartea este o satira geniala a lumii noaste.

  4. Scuze ca pun o intrebare dupa aproximativ 4 ani , cine a dat asa lege …nu pot gasi pe internet.Sper ca mai traieste cineva pe aici. Multumesc anticipat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s