jurnalul ei (1)

[o durere de cap care se aproprie de 12 ore durata imi macina incet-incet gandurile si pornirile. scriu acum cu ochii semi-inchisi pentru ca nu suport lumina, albul calcultatorului, literele danseaza aberant. asa ca, azi, doar o bucata de copy-paste dintr-un jurnal care poate fi al meu, al ei, al unei oarecare femei. v-am pupat]

imi e dor sa scriu cuiva. sa am poezie in varf de degete. sa trimit mailuri la miez de noapte in care desciferz vise. sa zambesc frumos cand primesc raspuns. sa ma cert in cuvinte. sa iubesc in cuvinte. sa imbratisez virtual. sa imi insir dorul pe tastatura. si as putea face toate astea, si nu am cui.

o data, de mult, scriam scrisori si le furisam printre foile pe care le avea imprastiate pe masa de lucru in biblioteca. o data, mai aproape, am inceput o frumoasa prietenie prin schimbul de emailuri. scriam banalitati. scriam povesti. scriam despre cum vedeam o lume noua. o data, m-am indragostit scriind asa. ne puneam sufletul pe tava, si lirismul de miez de noapte ne tinea loc de dragoste in miez de zi. pana ne-am ciocnit in realitate. pana cand cuvintele sunau disonant si dezacordat cu ceea ce traiam. pana n-am mai iubit. nici eu, nici el.

acum as scrie cuiva, care la cap de fir si in fata monitorului sa taca si sa zambeasca. sa nu imi judece pornirile copilaresti si poezia care imi curge la fel de copilaresc prin degete. sa imi imbratiseze tristetile. sa imi descifreze visele. si mai prost e ca as stii cui sa ii scriu dar degetele mele nu apasa niciodata „send”. pentru ca el nu ar fi doar un om la capatul monitorului. asa ca scriu aici despre tot si toate. si parca nu pot fi sincera nici cu mine, nici cu pagina asta alba de ecran. asa ca ii scriu aici. lui sau oricui.

rasfoiam in drum spre casa o carte ce i-am cumparat-o maica-mii. se numeste „noi suntem zeite” si e semnata de alice nastase. si e o serie de scrisuri puse sub forma de email. si au inceput sa ma manace buricele degetelor.

„Nu stiu sa ma port cu tine, nu stiu sa te pastrez,  nu stiu sa te pierd. Nu-ti spun niciodata lucrurile pe care as vrea sa ti le spun, dar nici nu tac, atunci cand ar trebui sa tac. Indrug nerozii, intr-o fastaceala aiuritoare, pe care nu pot nici s-o explic, nici s-o stapanesc. Imi spun intruna ca nu te vreau, ca nu-mi lipsesti, ca nu mi-e dor de tine, dar fac asta clipa de clipa, minut de minut, vis de vis, cu o consecventa aberanta…”

si stau si ma intreb daca toate femeile sunt la fel de patetice cand li se frang vise, cand se indragostesc de „fructul interzis”, cand nu stiu cum sa clarifice o situatie care pana la urma pare normala si fara complicatii. si mai ales daca toate isi pun o tona de intrebari.

imi e dor sa visez litere si sa le impartasesc in complicitatea unui  doi, care nu trebuie sa fie un noi.

Un gând despre &8222;jurnalul ei (1)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s