Responsabiliza-m-aş şi n-am cui

Conceptul de „responsabilitate” este unul de care fugim deseori, dar de care ne lovim în mod constant şi irevocabil. Mi-a venit în minte ieri, când am refuzat să mă implic într-un proiect, şi mi  s-a reproşat că fug de reponsabilitate.

Aşa că, hai să lămurim puţin cum văd eu chestia asta. Poate nu în cel mai bun mod, dar cu siguranţă unul care este definitv inscripţionat în sistemul meu valoric.  Şi fac asta pornind de la faptul că există două feluri de responsabilităţi: cele faptice (care ţin de alegere în a face ceva pentru un oareşce domeniu, fie el muncă sau plăcere) şi cele intrerelaţionale (care ţin de responsabilitatea faţă de tine şi de oamenii de lângă tine). Astfel, consider că atunci când alegi să te implici în ceva, în primul rând te interesezi la ce nivel ţi se va cere implicarea. O oră, două pe săptămâna, 10 ore pe zi? Ţi se cere să mergi la capăt de lume sau doar până în Militari? Şi mai ales, de ce vrei să faci asta? O dată stabilite premisele implicării, poţi decide dacă un proiect te depăşeşte sau nu.

Pentru că cel mai important lucru atunci când îţi asumi responsabilitatea (fie a unui task la muncă, fie a unui proiect, fie a unei relaţii) este să fii conştient de ce ai de făcut şi de faptul că poţi face acel lucru în termenii necesari. Exemplu simplu: să presupunem că mi s-a fi propus să fiu coordonator de zonă pentru intructorii de exploratori, la alegerile de sâmbătă şi chiar aş fi primit acest post. Cu toate că exploratorii sunt o pasiune, cu toate că aş fi ştiut că am aptitudinile necesare pentru a face asta, m-aş fi văzut în postura de a fi refuzat. Pentru că ştiu că, cel puţin momentan, am alte tipuri de activităţi care mă solicită. La fel cum ştiu uneori că am mai puţin timp de ForeverFolk şi mai mult timp de şcoală, mai puţin timp de ieşit şi mai mult timp pentru mine, etc.

Asumarea de responsabilităţi nu este neapărat o virtute. Mai ales atunci când ştii de la bun început că ceea ce ai de dus la capăt te depăşeşte. Recunoaşterea limitelor poate fi o virtute. Tocmai pentru că generează responsabilitate. Iar prima întrebare este pentru cine alegi să fii responsabil? Pentru că da, poţi munci până la epuizare pentru a termina ceva ce singur ţi-ai pus în cap, doar pentru a demonstra ceva şefului. Eventual, uitând să mănânci, să bei apă, să îţi vezi prietenii. Te poţi ascunde în spatele responsabilităţilor multiple pe care ţi le-ai asumat pentru a te depersonaliza încet şi sigur. Poţi face toate astea, pentru ca într-o bună zi să pici din picioare, să te trezeşti la urgenţe cu o perfuzie în mână, sau sărbătorindu-ţi ziua de naştere în pat, singur şi însingurat.

Oameni buni, responsabilitatea nu înseamnă numai a îţi asuma să faci anumite lucruri. Responsabilitatea înseamnă să îţi asumi lucrurile alea cu totul, cu timpul cu care ţi-l mănâncă, cu orice consecinţă posibilă în spate. Şi începe de la felul în care te comporţi cu tine, la grija faţă de sănătate, la prietenii pe care ţi-i alegi şi persoana cu care îţi împarţi patul noaptea. Şi continuă în funcţie de priorităţile pe care le ai în viaţă. Şi da, susţin ferm şi tare ca a refuza asumarea unor reponsabilităţi nu este laşitate, ci doar o dovadă a faptului că ştii ce şi cât poţi duce.

Şi nu, nu mă refer aici numai la chestii legate de muncă, proiecte de voluntariat, scris, şi altele din zona asta. Ci inclusiv la relaţiile dintre doi oameni, speţă el şi ea. Pentru că e important să ştii, atunci când alegi, dacă vrei doar pe cineva cu care să împarţi râsete, momente, perne, cearceafuri, sau vrei pe cineva cu care să construieşti un viitor. Ocazie prin care au primit un răspuns şi cei care îşi tot fac probleme pentru viaţa mea sentimental-emoţională. Momentan, responsabilitatea mea principală sunt eu. Şi nu am de gând să las pe altcineva să ocupe din spaţiul ăsta, până când nu o să simt nevoia să fac asta.

În rest, remember „Micul Prinţ”. Ceea ce creştem pentru noi, e ceea ce e unic. Legăturile pe care le sudăm sunt cele ce contează. Şi tot ele, sunt singurele şi unicele responsabilităţi pe care nu avem dreptul să le renegăm. În rest, totul ţine de alegere.

[acestea sunt doar câteva considerente generale pe care încerc să le integrez în felul în care acţionez. Uneori îmi iese, alteori nu. Şi sunt curioasă..voi ce părere aveţi despre conceptul ăsta minune?]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s