O Poveste plina de povesti

Poveste despre dragoste si intuneric (Amos Oz, editura Humanitas)

Auzisem despre Amos Oz vag si citesem o singura cartea de-a lui (Cutia neagra se numea, a fost in colectia de la Cotidianul si mi-a placut la vremea respectiva) inainte de achizitionarea acesteia. Dar cum imi plac povestile, nu a fost greu sa o aleg pe acesta undeva in primavara.

Amos Oz este considerat cel mai important autor israielian contemporan, are la activ un numar impresionat de romane si volume de eseuri, si premii pe masura. Poveste despre dragoste de intuneric a adunat in timp pentru 20 de distinctii literare si o ecranizare sub semnatura lui Natalie Portman (din cate stiu filmul avea ca an de productie 2009, dar inca nu este pe piata). Recunosc ca cele 600 de pagini, abundenta de nume si de planuri narative, necesitate de a citi cartea in liniste, m-au facut sa o incep de 3  ori. Si nu am renuntat la ea pentru ca nu mi-ar fi placut, ci pentru ca e o carte pentru care ai nevoie de timp. Care, ca orice poveste care se respecta, merita citita la ceas de inserare, atunci cand iesi pe geamul caminului si intri in case mici, pline de carti, pe aleile Ierusalimului.

Viata lui Amos Oz este o poveste in sinea ei. Crescut intr-un Israel in plina schimbare (anii ’40-’60), format intr-o familie de carturari evrei din Lituania si Polonia, plecat de acasa la 15 ani in kibutz (unde sta urmatorii 30 de ani), Amos Oz se intoarce in trecut si ne povesteste lumea pe care o vede prin ochii copilului.

Poveste despre dragoste de intuneric este o incursiune in istoria afectiva a autorului, in copilaria acestuia, marcata de o serie de evenimente istorice (percepute totusi asa cum le percepe un copil), de o serie de unchi-matusi-veri-bunici-rude mai mult sau mai putin indepartate si mai mult sau mai putin faimoase. Sunt 600 de pagini care incheaga poveste copilului Amos si formarea acestuia, pe fondul multor altor povesti, fiecare dintre ele colorata, vie, in miscare. Nu ai cum sa te plictisesti nici un moment, ritmul nefiind alert, dar toate detaliile vietii fiind puternic conturate.

Amintirea primirii primului spatiu de depozitare in biblioteca, pana la prima vizita la Tel-Aviv. Momentele rememorate in amanunt in care se stabilea contactul telefonic cu rudele de la Tel-Aviv, un gest simplu ce devenea eveniment de grad major in familie, pana la vizitele facute la alti unchi si matusi, sau la amintirea unei bunici obsedate de prezenta virusilor din casa si de curatenie. Primele semne ale unui copil plin de imaginatie, fara prieteni reali dar inconjurat de o lume construita din clesti, bucati de sapun, agrafe si nasturi care se transformau in batalioane de lupta.

„Cea mai mare parte a copilariei mele am fost un copil singuratic, fara frati sau surori si aproape fara prieteni. O mana de scobitori, cateva bucati de sapun, trei periute de dinti si un tub pe jumatate stors de pasta de dinti Fildes, plus o perie de par, cinci dintre acele de par ale mamei, trusa de toaleta a tatei, taburetul din baie, o cutie de aspirine, cativa plasturi lipiciosi si un sul de hartie igienica imi erau suficiente pentru o zi intreaga de razboaie, calatorii, proiecte imense de constructie si aventuri marete […]”

Micile detalii (culori, cum erau asezate lucrurile, capotul preferat la matusii, descrierea strazilor si a itinerariului pana la destinatia finala) care iti deseneaza mental Ierusalimul.

„La intersectia dintre Calea Julian, strada Mamilla si Calea Printesei Mary era intotdeauna un politist energic in pantaloni scurti si cu brasarde albe. Domnea cu mana de fier peste o insulita de ciment adapostita sub o umbrela de tabla. Din varful insulei sale, politistul dirija traficul, zeu atotputernic inarmat cu un fluier strident; mana lui stanga oprea traficul, iar dreapta il elibera. De la aceasta intersectie lumea larga se intindea si continua spre centrul comercial evreiesc de sub zidurile Orasului vechi, si uneori prelungirile ei ajungeau pana la partile arabe din jurul Portii Damascului, pe Calea Sultanul Suleiman, si chiar in bazarul dinauntrul zidurilor.”

Ceea ce ramane in urma din imaginea si povestea parintilor.

„Odata, cand aveam sapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe cand sedeam pe penultimele locuri din autobuz,  indrum spre clinica sau spre magazinul de incaltaminte, ca, desi, e adevarat ca si cartile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenta este ca, in vreme ce oamenii intotdeauna te lasa balta cand vine vremea sa nu mai poata obtine de la tine nici un avantaj, placere, interes sau cel putin o senzatie placuta, o carte nu te paraseste niciodata”

Povestile matusilor despre parinti, bunici, amante.

Tanti Greta si poveste unei vulpi de blana ce prinde viata in imaginatia micului Amos.

„Intre mine si tanti Greta, povestea mortii si invierii mele din magazinul de imbracaminte arabesc nu a fost pomenita niciodata, nici macar vreo aluzie. Nici macar o ocheada complice. Poate a nadajduit ca amintirea sa se stearga cu timpul si sa ajungem amandoi sa credem ca n-a fost decat un vis urat. Poate ca a fost chiar un pic rusinata de excursiile ei extravagante prin magazinele de imbracaminte: dupa acea dimineata de iarna nu m-a mai luat niciodata complice la delict. Poate ca a reusit chiar, multumita mie, sa se vindece intrucatva de dependenta de rochii. Dupa cateva saptamani sau luni am fost luat de la tanti Greta si trimis la gradinita doamnei Pnina, pe strada Zephaniah. Dar inca vreo cativa ani am auzit slab, de departe, sunetul pianului lui tanti Greta, in amurg, un sunet staruitor, singuratic, dincolo de zgomotele strazii.”

Toate acestea si inca multe altele, intr-o poveste in continua miscare.

Amos Oz nu e trist, chiar si atunci cand amintirile sale sunt dureroase. Modul sau de a povesti este unul pe un ton potrivit, cald, presarat cu umor si personaje fermecatoare. Amos Oz povesteste despre o lume moarta intr-un mod viu, si ti-o aduce in fata ochilor. Asa ca, am decretat!, Amos Oz este un Povestitor (cu P mare, vorba sobolanului simpatic Firmin despre care vorbim saptamana viitoare). Si aduce sub ochii cititorului o carte in care exista oameni, exista Viata, exista imaginatie si imaginar si lumi interioare, exista istorie, si multa dragoste. In fond, „Povestea” lui Amos Oz este o adunatura de povesti despre oameni care iubesc, sunt iubiti, renunta la iubire, se lasa in vraja iubirii, traiesc si mor, si devin aproape fantastici in ochii unui copil de 5-10 ani. Si mai apoi, in ochii mei. Sau ai tai. Sau ai oricarui cititor.

Ca sa fiu in ton cu tema blogului, Poveste despre dragoste si intuneric are gust de dulceata de capsuni, si miros de gutuie pastrata in camara bunicii. Pe alocuri, miros de mere coapte cu scortisoara. Si senzatie de ceai verde cu flori de portocal, de ceai negru tare si, din cand in cand, de ceai cu multe fructe de padure aromate, degustate cu miere. Pasionatii de ceai vor intelege despre ce vorbesc. Restul, vor descoperi  🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s