Stari nu tocmai bune

Adica un fel de nervi de primavara. Da, bine, stiu ca e 24  septembrie si e toamna. Dar eu sunt astenica si stresata in special in lunile martie-aprilie. Cum anul acesta, din motive de operatie, nu am avut cum sa ma manifest, se pare ca refulez acum. Cu varf si indesat, cat sa mi se urce toate in cap si sa ma dea peste cap.

Dupa concertul Alinei starea mea era de total zen. Liniste si pace si bine. Ajung acasa si curentul…pai, nu era. Frigider aproape dezghetat, nici o lumanare, bateria la laptop s-a sinucis in aproximativ 30 de minute. Si eram asa de incarcata pozitiv ca nu imi mai era somn. Ieri a fost doar ieri. Nimic interesant, poate doar cele 3 mailuri pe care le-am incheiat cu „weekend placut” pana mi-a atras atentia cineva ca totusi e miercuri. Ma rodeau totusi cateva intrebari, legate de cativa oameni din viata mea. Evident, oameni in care am investit. Oameni pe care ii credeam prieteni. Daca nu prieteni, macar apropiati. Oamenii aia pentru care m-as fi ridicat din pat si la 3 dimineata daca mi-ar fi spus ca au nevoie de ajutorul meu. Oamenii aia care m-au dezamagit.

Bine, stiu ca sunt destui cei care ma cred o naiva cu capul in nori care acorda incredere si credit oricui ii iese in fata. E drept, intotdeauna i-am lasat pe cei din fata mea sa imi spuna ce au de spus. Cu multi ma mai salut, mai ies la o cafea, mai spun gluma. Dar atat. Oamenii aia care conteza sunt putini si mereu au fost asa. Sunt cei langa care ma simt la locul meu, pe care ii pot suna la randul meu la 2 dimineata, cei care ma trag in sus, care ma cearta cand e cazul, care sunt acolo si pentru care sunt acolo.

Ei bine, in ulima vreme am pierdut cativa oameni din astia. Sau poate doar m-am inselat asupra rolului meu in viata lor. Pana la urma, poate n-oi fi eu singura fraiera care vede in cineva un prieten, pe cand celalalt vede doar o cunostinta de care se poate debarasa usor.

Mi-am trait un an de zile incercand sa demonstrez. Ca imi pot lua licenta, ca pot intra la master, ca pot avea un job ok, ca pot fi iubita perfecta (nu, nu sunt), ca pot scrie, ca merit anumiti oameni langa mine. Am obosit sa incerc sa lupt pentru oameni de langa mine care ma folosesc si apoi trec mai departe. M-am saturat sa dau telefoane sau sa astept sa realizeze ca totusi sunt acolo. Asa ca nu mai fac asta. Pana la urma, prietenilor mei nu trebuie sa le demonstrez ca le sunt prietena. Ei stiu asta, si atunci cand e nevoie, le-o arat si mi-o arata. Pentru ca prietenii mei nu ma suna doar atunci cand isi aduc aminte ca au nevoie de bani imprumut, un sfat sau ajutor. Ei ma suna ca sa vada „ce mai fac” si le pasa.

Si da, mi se pare trist ca dintr-o agenda cu multi oameni, sunt atat de putini aia pe care chiar i-as invita sa bem ceva dupa o zi de munca ingrozitoare si care chiar sa isi faca timp pentru asta. E drept, pe unii nu (mai) am curajul sa ii sun. Si ma enerveaza cercul vicios in care ne invartim, poate pentru ca eu nu am alti oameni langa care sa stau, ei pentru ca s-au obisnuit prea mult cu prezenta mea in viata lor ca sa ma mai dea afara. Nu mai am energia constanta prin care ma ma definesc in functie de voi. Prietenia nu trebuie sa fie o lupta, un mod de a-l pune pe cel de langa tine constant la incercare sau un fir subtire care se taie la prima abatere. Nu vreau sa fie asa. Oi fi eu mai idealista dar asa vad lucrurile, si faptul ca am si cazuri care mi-au demostrat ca se poate, ma face sa sper.

Asa ca azi sunt trista. Am un gust amar si sentimentul unui copil ce vine fericit la tine cand te-ai intors de la munca si tu ii dai o palma peste ochi si il trimiti la locul lui.

[Nu am pe cineva anume in cap scriind toate astea, ci mai multe persoane care m-au lasat cu ochii in soare. Cu toate acestea, nu am de gand sa ma inchid in casa, sa renunt sa trag de oameni pentru a ii scoate din casa – am pe cineva anume in vedere in viitorul apropiat -, sa zambesc, sa ma apropii. Imi plac oamenii, si intotdeauna mi-au placut, plus ca stau destul de bine – zic unii – la capitolul social skills.  Ma atasez repede de cei care imi transmit energie pozitiva, si zambete si povesti frumoase. Si in general, fug de cei care au umbre ce ma ataca. Dar dincolo de asta, nu imi place sa ma simt folosita si aruncata intr-un colt. Iar oamenii care ma dezamagesc in felul asta au destul de putine sanse sa mai treaca barierele sufletului meu. Vreodata.]

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Stari nu tocmai bune&8221;

  1. S-ar parea ca piticii nostri regasiti la Alina de data asta s-au speriat.pacat.veselia lor a durat mai putin de o zi.
    dar oricum oana,ca sunt putini nu inseamna ca nu sunt suficienti uneori si nu trebuie sa demonstrezi numai tu totul pt ca nu numai tu te duci la auditii pt prietenii.si prietenia nu trebuie sa fie un fel de trofeu ci un sentiment neconditionat(pana la un anumit punct). deci nu e trofeu..nu e job sa fi pus sa-ti demonstrezi non stop calitatile si cum esti vrednic de a fi cel mai bun prieten cand de cealalta parte doar se asteapta.
    Deci draga mea..nu-ti face griji. hai sa reaimam piticii:)) caci am un pitic..si-l vreau fericit..si-mi trb al doilea:P

  2. spuneam ca vara mi-a adus revelatia Prieteniei. imi pare rau ca si pentru tine. stiu cum e, am simtit tot si cu dureri de stomac. dar orice pierdere, crede-ma, inseamna o diferenta vizibila fata de cei care raman. si asta e un plus
    sa ne auzim cu bine

  3. @ Raluca. Nu ma plang ca sunt putini, pentru ca oricum prieteni adevarati nu poti avea prea multi. Ci doar ca anumite prietenii nu sunt tocmai asa cum ma asteptam.
    Vin cu piticul meu deseara si stam sa tocam marunt :))

    @Alina. Acum sunt in stadiul omului care cu un ochi plange si unul rade. Sunt recunoscatoare pentru cei care au ramas langa mine. Pierderile astea dor, dar stiu ca or sa treaca. Poate pana la urma e un proces firesc de selectie a oamenilor care chiar trebuie sa conteze.

    @Raluca si Alina. Multam de sprijin.

  4. Ziceam eu candva, mai demult, ca e bine ca mai sunt si momente nasoale in viata omului, ca macar asa afli care sunt oamenii ce iti sar in ajutor, care sunt oamenii ce-ti sunt cu adevarat aproape.

    Destul de recent (si stiu ca stii, si iti multumesc de sprijin…) am avut exact o situatie similara in care s-au dovedit a-mi fi aproape si a-mi sprijini pe umarul lor lacrimile fix oamenii la care ma asteptam cel mai putin sa faca asta. Ii cunosteam de putin timp, nu imi erau foarte apropiati… si nu ma asteptam sa fie acolo cand am nevoie, sa inteleaga, sa asculte, sa ma imbratiseze si sa-mi zambeasca.

    Si, da, asa e… Pierzi prietenii uneori si… castigi alte prietenii. E un soi de lege a compensatiei care functioneaza peste tot. Chair si in prietenie.

    Fruntea sus si hai sa zambim impreuna! 🙂

  5. Oana, pe mine te poti baza mereu cand ai nevoie de un sincer si calduros „iesi afara” 🙂 si stii ca o zic cu cel mai mare drag.. Acum stiu ca razi .. macar un pic 🙂

    • @oana: daca nu as zambi si nu as stii ca totusi e totul asa trist precum pare la prima vedere m-as da cu capul de pereti 🙂 dar, parca e cam amarul gustul dezamagirii. noroc cu voi ca ma mai indulciti 😀
      @andra: mai incolo ies. :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s