Poveste de explorator (inceputul)

Ma intreba cineva deunazi cum de mai tin mine ce s-a intamplat intr-o tabara de acum 15 ani. Dar sunt o tona de amintiri ascunse prin cotloanele memoriei, prin agende vechi, prin scrisori). Si pentru ca nu vreau sa le pierd in timp, incepe aici povestea mea de explorator. Voi scrie despre tabere, amintiri, programe, oameni frumosi, prieteni, mentori. Daca credeti ca vi se pare interesant, puteti citi. Daca nu, oricum, demersul asta e unul pe care il voi face pentru mine. Doar e blogul meu 🙂 [nu e lipsa de respect pentru oamenii care mai vin aici, puteti totusi gasi o groaza de lucruri interesante]

Ei bine (legat de prima intrebare) nu mai tin minte atat de multe lucruri (cred ca pana la tabara de la Cheia din ’98 oricum lucrurile se desfasoara destul de in ceata, probabil si din cauza varstei destul de mici).

Tin insa minte cum am ajuns sa fac parte din una din primele grupe de exploratori din tara, pe al sau nume „Ghiocelul” (grupa a supravietuit sub acest nume pana in 2000, cand eu m-am mutat ca si ghid asistent in Ploiesti). „Exploratori pentru viitor” a aparut la initiativa unor oameni cu suflet mare si cu drag de copii. Are in spate tabere de formare in Ungaria, si o asemanare destul de mare cu zona cercetasilor, diferenta majora fiind totusi apropierea explo de o zona a spiritualitatii, a cunoasterii Bibliei, a unui comportament adecvat nu numai pe munte dar si in viata de zi cu zi. Din experienta proprie, exploratorismul mi-a format o groaza de principii (cum ar fi importanta sinceritatii, dragul de voluntariat si placerea de a face ceva pentru ceilalti, importanta comunicrarii), pe care intr-o lume destul de defazata din punctul asta de vedere cred ca e totusi important sa le detii.

Revenind in timp la anul de gratie 1995 – atunci cand a inceput totul. Cu toate ca de doi ani de zile ma mutasem chiar de tot la oras (da, sunt crescuta la tara si sunt mandara de asta), weekendurile erau in continuare dedicate timpului in care mergeam la bunici (adica mama ma suia in masina la Ploiesti, cu un rucsac in spate, si masina – rata – se oprea fix in fata portii). Sambata mergeam la biserica, iar acolo aveam micul meu grup pe prietene (pe numele lor Andruta si Elena). La un moment dat, una din ele imi spune ca vine si duminca. Stupoare! Da’ de ce?

Evident, neinvitata fiind direct, dar stiind ora intalnirii, duminica m-am prezentat si eu in zona. Era o zi cu ploaie, si bunica-mea nu vroia sa ma lase sa ma duc. Asa am invatat primul cantec explo (poate tocmai de-aia cel mai drag), asa am inceput sa iau notite despre cunostinte de prim-ajutor, asa am facut primul nod (era un doi simplu). Asa a inceput cea mai fascinanta aventura de (auto)cunoastere prin care am trecut, asa am descoperit oameni minune. Instructor la vremea aceea ne era Ionel Calota (omul care mi-a directionat apoi, fie direct, fie din umbra, pasii spre a deveni instructor si caruia ii port un respect enorm), si ajutoare Roxana si Catalin (care ne-au ramas instructori pana tarziu si carora le-am devenit ulterior asistent). Iar eu…copilul ploii. Mezina familiei ghiocelesti. [multa vreme am ramas „copilul” taberelor…]

Incet, incet, cunostintele se acumulau. Incet, incet, venea vara. Si uite asa, in august 2005 am plecat la Padina. In varf de munte, cu un rucsac mai mare decat mine, cu un cort care fusese al lui unchi-miu (care cort totusi m-a servit cu drag pana prin ’98), cu paturi si saci de dormit, si haine, si bocanci, si ligheane, si cani, si furculite…intelegeti voi. A fost un drum lung (tren, telecabina 1, telecabina 2, inca o portiune mearsa pe jos), cu peripetii, cu un pod de lemn peste un parau rece precum gheata (ulterior, adica acum vreo 3 ani, am aflat ca podul nu era initial acolo si un instructor cu inima mare – Attila – a stat cu picioarele in apa bocna pentru a il construi), si o poiana ascunsa intre copaci. Acolo urma sa fie „casa” noastra pentru o saptamana…

Asa a inceput dragostea mea pentru munte, pentru serile cu stele, pentru ruperea de lume pe care ti-o ofera o astfel de tabara.

[va urma povestea taberei mele de la 9 ani]

Apropo, pentru cei care aveti legatura cu lumea asta…mai stie cineva cum se numea tabara asta?

2 gânduri despre &8222;Poveste de explorator (inceputul)&8221;

  1. Amintiri ca acestea isi pun amprenta asupra noastra. Totusi as avea o precizare, cercetasia, ca miscare mondiala de tineret, se refera la educatia nonformala- cuprinzand astfel, pe langa natura, cadru imaginar, learning by doing samd si o latura spirituala(exista cercetasi catolici care au o legatura foarte stransa cu biserica) si o latura sociala- integrarea tanarului, adolescentului in societate.
    Cred ca e foarte important sa ne implicam in dezvoltarea celor care vin in urma noastra. 🙂 la mai multe amintiri!

    • @Kaas. Nu stiu exact cat de bine am formulat in ceea ce vroiam sa spun, dar tocmai latura asta de educatie nonformala e cea care ma face sa am un sentiment foarte aparte fata de exploratorism, si sa imi doresc sa continui ceea ce am inceput candva. Chiar daca taberele si amintirile de gen sunt cele mai pregnate, sunt inca o groaza de lucruri despre care o sa mai povestesc pe parcusul povestilor, inclusiv cele care tin de laturile sociale sau spirituale. Tocmai de-asta spuneam ca asemanarea cu cercetasia e destul de mare. Revin in curand cu alte amintiri 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s