Carti de drum II

Casatorie de amatori (Anne Tyler, ed. Humanitas)

Sunt una dintre persoanele (din ce in ce mai putine cred), care crede cu tarie in ideea de casatorie. In ideea unui om pe care il gasesti la un moment dat, si care ramane acolo pentru o viata in care cresteti impreuna, va cresteti copiii si poate nepotii. Mai cred cu tarie in dragostea care poate lega doi oameni, dincolo de diferentele inerente ce apar intre ei.

Totusi…cartea Annei Tyler pare a fi construita parca pentru a demonstra contrariul. Ce e mai trist e ca povestea pe care o gasesti in cartea asta poate fi povestea oricui. Intalnirea din Michael si Pauline pare a fi condusa de ceea ce numim generic „destin”: ea intra in magazinul detinut de mama lui (intr-un cartier de polonezi, in care toata lumea stia pe toata lumea si in care orice gest capata proportii astronomice prin interpretare). Ea e din afara grupului, are un palton rosu si ceva ce il face pe Michael sa ramana fermecat. Atat de fermecat ca se inroleaza in razboi pentru a o impresiona. Pe fondul nebuniei generate de cel de-al Doilea Razboi Mondial, intr-o lume in care compromisurile erau din ce in ce mai acceptate, si in care dragostea era mai mult un joc de ruleta ruseasca, cei doi par a fi ideali unul pentru celalalt.

Oare? Pe masura ce randurile trec, iti dai seama de antagonismul dintre cele doua personaje principale. Ea, plina de viata, incercand sa evolueze, sa ajunga spre ceva „mai mult”, iubind muzica, dansul, dar fiind in acelasi timp ingrozitor de complicata si obositoare (cu stari de la ras la plans, cu nervi si temperament de foc). El – incercand sa sustina magazinul (care oricum se muta din cartierul vechi in unul „rezidential”), nefacand nici un efort sa o inteleaga nici pe ea si nici progresele pe care perioada anilor 50-70 le aduc, inchis intr-o lume a lui.

Ei se iubesc. Ea pleaca de acasa din cand in cand. El isi da seama ca nu poate trai fara ea. O aduce inapoi. Fac trei copiii. Una dintre fete fuge de acasa. E plina perioada a anilor ’70, cu rock si droguri si nevoia de afirmare a tinerilor, din constructiile foarte bine definite a clasei mijlocii americane. El si ea se acuza reciproc. Apoi el pleaca. Neasteptat aproape, pentru ca pana in momentul acela, chiar daca stii ca nu vor ramane impreuna „pana la adanci batraneti”, esti aproape sigur ca ea va pleca. In cele din urma, Michael se recasatoreste.  O a doua casnicie calma, plina de liniste si puncte comune intre cei doi. Totusi, el va ramane tot timpul cu sentimentul ca e „a doua casnicie”, una care nu poate sa acopere nici pe departe bucuriile sau pierderile primei.

Am citit cartea in vreo 12 ore, pe traseul Bucuresti-Succeava-Vatra Dornei-Bucuresti. Nu e o carte care sa ridice mari dificultati, povestea este clar formulata si usor de urmarit. Personajele sunt bine trasate (Michael si Pauline), iar dincolo de anticipatia anumitor evenimente, cartea rezerva destule surprize placute cat sa merite a fi citita atent.  Mai mult, poate fi privita din cel putin 3 unghiuri diferite, ceea ce ii confera dinamism si o leaga. Unghiul evident este cel al relatiei dintre M si P, al modului in care ei se ciocnesc doar pentru ca nu pot trai unul fara altul, fara a fi dispusi sa isi slefuiasca putin colturile si a coopera. Unghiul care pe mine m-a fascinat poate mai mult decat povestea in sine, este studiul socio-cultural al evolutiei unei generatii. Adica generatia crescuta intr-o zona extrem de conformista si cu valori bine inchegate (cea de la inceputul Razboiului), si care incearca sa isi creasca copiii in acelasi mod. O generatie lovita in plin de aparitia supermarketurilor, televizoarelor, mallurilor samd. Un al treilea unghi e cel personal. Din care eu nu am vazut decat doi oameni care si-au construit nefericirea unul in spatele celuilalt, doar pentru ca nu au stiut ce sa faca cu ceea ce simteau.

Asa sa fie in general? Pentru ca nu stim sa iubim, si pentru ca nici o iubire nu seamana cu cealalta, sa fim mereu amatori in taramul asta? Si sa ne pierdem capul intr-un sentiment dat de „fata cu palton rosu” sau de „baiatul care ne panseaza rana din frunte”, pentru ca apoi sa fugim si sa ne instrainam in doi? Dincolo de modul in care e scrisa cartea si de povestea impecabil relatata, cartea Annei Tyler mi-a lasat un gust un pic amar. Poate tocmai pentru ca ma indentific in multe puncte cu Pauline. Sau poate pentru ca, in mintea mea plina de mirodenii si bucate, imi place inca sa cred ca, uneori, casatoriile – fie ele si de amatori – nu se termina asa. Pana la urma, in orice nou inceput in doi, suntem doar niste jucatori aleatori. Povestea se scrie ulterior…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s