Cartea mea de visare

Zenobia (Gellu Naum, ed Humanitas)

[daca nu vreti sa cititi despre carte, ci despre cum ma gadesc eu la mare si la munte, mergeti aici. Dar va recomand calduros sa cititi si ce scrie mai jos. Macar citatele]

Citeam deunazi, printre paginile Cristinei Andries despre una din cartile care au prins „radacini” in ea, si mi s-a facut pofta de cartile care au prins radacini in mine. Si uite asa, intr-o dimineata innorata, dar care totusi nu dadea semne ca are sa mai ploua, m-am ghemuit sub un copac plin de liliac si m-am pierdut in lumea Ei pentru o clipa.

Ea se numeste Zenobia. Ea e parte a povestii de iubire pe care o scrie El. Ea denumeste fiecare lucru, ea poarta o rochie de plastic, se pierde in mlastina sau pe strazile orasului.

„Zenobia imi devansa gesturile si intentiile; nu stiu daca punctul ei de vedere coincidea cu al meu desi s-ar putea spune ca nu traiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decat coincidenta. Aveam impresia că până şi tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simţit de obicei ca o împăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită. „

Oricat as incerca, nu va pot vorbi despre Ei. Trebuie sa ii cunoasteti personal. Sa va pierdeti printre cuvintele lor si povestea lor, printre vise si cuvinte ce uneori ti se insinueaza printre ganduri.

„Ea ma ferea de explicatii; stiam amandoi ca nu e nevoie sa formulam ci sa traim conform lumii aceleia presimtite devenind, astfel, disponibili pentru ea; cand izbuteam, conflictul haotic al unor elemente si idei se topea de la sine, aparenta dezordine capata coerenta….Zenobia ma ajuta sa restabilesc pas cu pas o natura in parte uitata, in parte presimtita, dar care ma indreptatea sa ma indoiesc de realitatea perceptiilor mele; aceasta natura consituia pentru ea campul firesc al existentei.”

Ea a 5-a oara cand inchid paginile cartii acesteia. De fiecare data m-am stins incet in ea, am crescut un pic, am visat mai mult. Cartea aceasta nu se citeste. Se gusta. Se joaca cu ea. Se viseaza. E o carte de atmosfera. Trebuie sa fie liniste in jur. Poate ploaie, mai ales daca o cititi pentru prima data. Sau macar un element care va face sa va rupeti de lume si sa intrati in lumea visarii. Si asa, cu un picior in visare, adanciti-va in carte.  O adancire care, daca e facuta asa cum trebuie, va fi tot un fel de visare, dar cu ochii deschisi. Aruncati-va ratiunea bine intr-un colt inainte de a purcede la drum. E mai frumos asa.

„Fiecare poarta cu sine un neadevar menit sa-i desluseasca miscarea incalcita a lumii sublunare. Acesta se numeste adevar si il tine pana cand apare altul. Destinul sau pare a fi ciocnirea,rand pe rand, atat cu adevarurile agresive ale celorlalti, luate in parte, cat si cu adevarul depresiv al tuturor, luati laolalta”

Candva, m-am pierdut intr-o poveste de dragoste. Exact la limita dintre vis si realitate. Atunci am stiut ca se poate. Din pacate, uneori, povestile nu sunt de ajuns pentru a ne face sa supravietuim. Din fericire, exista intotdeauna o pelicula de apa in care sa ne ascundem si sa visam.

„Poate vorbesc prea rar şi prea puţin despre Zenobia. Dar am să spun că în zilele acelea ea continua să ţeasă în jurul meu o aură ocrotitoare, pe când eu, împotmolit în mâlurile trecerilor, începusem să nu-i mai aud şoaptele şi să nu-i mai văd toate gesturile care, cu siguranţă, m-ar fi scos la mal. Învăluit în orgolioasa axiomă a iubirii noastre, o sim­ţeam atât de legată, de incorporată mie încât aproape că n-o mai vedeam, cum nu-ţi vezi propria retină. Astfel, fanatica, adânca noastră uniune, se topea într-o singurătate dublă al cărei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.”

Zenobia e, probabil, cea mai frumoasa poveste de iubire pe care am citit-o. Cu siguranta e unica care mi s-a infipt atat de tare printre ganduri, vise si realitati, incat sa imi doresc, la un moment dat, sentimentul de pierdere absoluta in cel de langa mine. Nu mai stiu acum nici cand, si nici cum a fost. La fel ca si gandurile din carte, momentul meu de zenobie a ramas suspendat in aer: dovada simpla a unei fericirii totale, dovada simpla a unei realitati care a cedat, macar pentru cateva clipe in fata visului.

„Starea asta de dragoste pentru tine, totala si cotropitoare, rezuma intreaga mea existenta de pana acum, nu stiu daca ma intelegi; iar daca ma iubesti si tu neinchipuit de mult, dupa cum s-ar parea, poti sa faci abstractie de persoana mea fizica atat de incorect imbracata….”

Am citit prima data Zenobia cu avida curiozitate si placere a deschiderii unui drum. Am citit mai apoi Zenobia pentru povestea ei, poveste pe care simteam nevoia sa o redesenez in mine din cand in cand. Intr-o zi ploioasa si trista am citit Zenbia din nevoia de a visa si a ma pierde in cuvinte. De fiecare data, Zenobia era altfel, dar de fiecare data ma marca cu aceeasi putere.

„Lângă mine, Zenobia îşi ducea viaţa pe punctul cel mai direct al aparenţei comune. O fragilitate vădită îi estompa mirifica tărie până într-atât încât eu însumi, din care făcea parte, îi uitam uneori realitatea aşa cum, orbit de lumina amiezei, uiţi soarele sau nu-l priveşti ca să nu-ţi ardă ochii. Existenţa ei zilnică, retrasă şi ştearsă, trecea neobservată. Atentă la cele mai uşoare vibraţii din afară, ea le răspundea numai cu fibrele miracolului nevăzut care mai doarme încă în fiecare dintre noi. Într-o lume a semnelor ea descifra, în toate, semne, în faţa lor se înclina tăcută, cu adânc respect. Inexpli­cabilul părea să aibă pentru ea neaşteptate limpezimi, iar viaţa ei, neînsemnată şi banală pentru ceilalţi, constituia un ritual neîntrerupt. Ca apa râului, care îşi schimbă, după maluri, forma şi adâncimea dar niciodată cursul dinspre izvor spre fluviu, mereu îngrijorată de stavilele presimţite, Zenobia le abătea din cale sau le ocolea, domol, fără să-şi dedubleze cu nimic fiinţa. Fireşte, în privinţa ei n-am să insist prea mult. Periculosul joc al evocării îşi are limitele şi logicile lui, cărora mi se pare necesar să le atenuez ferocea forţă de atracţie, gata oricând să te înghită ca un stomac flămând…”

Ieri, adapostita in mirosul liliacului din care imi cazusera flori pe pagina am citit Zenobia cu dorul ascuns de a crede  in Ei,  cu gustul dulce-amar al momentului (trecut, prezent sau viitor),  si cu impacarea de sine a omului ce a invatat ca visele si dragostea nu se construiesc din carti si cuvinte, dar ca, din cand in cand, e bine sa te adancesti intr-o astfel de dragoste, pentru a iti limpezi privirea si a iti uda radacinile.

„In fata scorburei, pe un maldar de trestii uscate, Zenobia sedea cuminte, cu mainile in poala.Ii albise parul asteptandu-ma…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s