Poveste de(spre) suflet

Era o dimineata oarecare. Cu trezit mult prea devreme, dupa un somn mult prea zbucimat. Deschise ochii. Erau rosii si umflati si pareau nelalocul lor pe fata aceea trasa, de ce parea ca isi pierde din culoare in fiecare zi. Ar fi vrut sa mai doarma, pentru ca visase frumos. Ca atunci cand… (mai credea/iubea/desena). Ca in fiecare dimineata, asistenta veni si ii strapunse venele cu solutie de realitate. Aceleasi vene prin care curge acelasi sange inca de pe vreme cand abia incepea sa isi constientizeze existenta. Era tare obosit. Refuza cu indarjire sa se ridice din pat sau sa mai faca exercitii de mers. Vroia sa stea acolo, asteptand un miraculos om-pasare-inger care sa vina si sa il ridice in picioare. Isi petrecea timpul studiind liniile umbrelor de pe tavan. Din cele aproximativ 20 de ore pe care nu le petrecea visand, timpul sau era impartit intre cateva ore de parere de rau, cateva ore de vinovatie (majoritatea), cateva ore de dezamagire, cateva ore de amaraciune, cateva ore de dor sau de planuri de razbunare, de nervi, de ura…Nu vroia sa fie asa, si de mult nu mai privise oglinda din teama. Dar primul pas era mereu sovaitor asa ca se intorcea la lumea de linii si umbre.

Era o dimineata oarecare. Calendarul din perete indica primavara. Primavara? Ha, ce gluma macabra, gandea. Totusi, atunci cand aceeasi asistenta permanenta il scose la plimbarea obligatorie, a inceput sa priveasca in jur. Ochii lui, atat de obisnuiti cu contururi si griuri si umbre au clipit des, a mirare copilareasca. Ridica ochii incet de pe umbra proprie bine infipta pe trotuar si dadu cu ochii de un fir de verde, apoi de o lalea galbena (sau poate rosie, nu mai tine bine minte), apoi de copacul acela pe care il remarcase ultima oara la inceput toamna, cand i se scuturau frunzele. Copacul la radacina caruia sadise atunci un vis. Si-a zgariat unghiile sa scoata visul la suprafata, sa isi aduca aminte de cum era el, dar fiecare pumn de tarana parea ca i se transforma in nisip printre degete si cade inapoi. Uneori, visele ingropate trebuie sa ramana la radacina unui copac verde. Asa ca a luat copacul in brate si i-a spus povestea sa. Atat de simpla si fireasca pentru unii. Atat de dureroasa si plina de rani pentru el. In palma i s-au asezat incet fluturi. Si petale. Asa ca, in groapa facuta pentru a re-descoperi visul,  a pus incet, din cutia albastra lipita de piept toate amaraciunile. Noptile nedormite, incercarile de a demonstra, intrebarile si incercarile nereusite, a scos in cele din urma si ura si amaraciunea data de gustul increderii inselate. A pastrat cateva nopti, mai multe dimineti, o groaza de sunete. Trecut.

Era o dimineata oarecare.

Dimineata in care sufletul ei s-a trezit impacat si a pasit hotarat inspre realitate.

Trupul ei a simtit pasul. Asa ca si-a luat haine de sarbatoare, iar ochii negri i-au zambit.

Era o dimieata oarecare.

Dimineata in care sufletul ei a plecat.

[de atunci, din cand in cand, noptile din cutia albastra i se mai revarasa printre vise.]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s