Poveste (lunga) cu adolescenti

Beatles (Lars Saabye Christensen, ed. Univers)

[din ciclul „Recuperez cu colectia de la „Cotidianul”]

Amanasem pe un termen nedefinit cartea asta, pentru ca mi se parea prea groasa ca sa o car in geanta zi de zi. Plus ca, in general, ma sperie orice depaseste 300 (hai, 350) de pagini. Mi-e frica sa nu ma plictiseasca sau sa imi faca neuronul sa joace leapsa in loc sa fie concentrat. Ei bine, imi iau rol de zana si spun « Surprize,surprize ». Nu a trebuit sa tin mult cartea in geanta pentru ca am citit-o relativ repede (vreo 4 zile), si mi-a tinut neuronii in priza. Cartea are tot ce ii trebuie ca sa iti faca placere sa o citesti : o lume care se construieste, cea a anilor ’60 (desfasurarea temporala merge de la ’65 pana la ’72), referinte muzicale, niste copii ce devin adolescenti si apoi se vor maturi, diverse aventuri marunte dar pline de viata, unele mai profunde si la fel de vii. Nu e cea mai buna carte a lui Christensen (parerea mea), dar e o carte pe care nu are cum sa iti para rau ca ai citit-o.

Se iau 4 pusti de 14 ani : Kim, Gunnar, Ola si Seb. Se aseaza in Norvegia si, pe fundal, se situaza formatia Beatles. Fiecare capitol are ca titlu (si tema) un cantec de-al Beatlesilor, iar cei patru adopta numele membrilor formatiei : Paul, John, Ringo si George. Si se lasa sa creasca. Asa ca cei patru vor trece prin experienta betiilor, indragostirilor, fotbalului, examenelor de scoala, a incercarii de a forma o trupa, a clasicei lupte cu parintii si a drogurilor. Pe fundal, desfasurarea diverselor evenimente politice ii va face sustinatori de o parte sau de alta, fara a avea, de multe ori pareri bine formate. (mai putin spre final, cand evolutia lui Gunnar il transforma intr-un aprig militant).

Ce mi-a placut : ca evenimentele descrise nu sunt, in sine lor, extraordinare. Par naturale si firesti in evolutia celor patru. Si ca autorul reuseste sa descrie o experienta oarecum comuna, cea a cresterii unor adolescenti intr-un moment plin de schimbari, intr-un mod firesc si, cu toate astea, plin de viata. Toate experientele sunt relatate de Kim, si din perspectiva in care el ii vede pe ceilalti. Pe fundal, in afara ce vietile celor patru, avem colegii de clasa, parintii sau iubitele. Uneori, centrale devin aceste personaje in relatari (de exemplu, atunci cand unul dintre colegi, Gascanul, incearca sa fure o revista, este prins si aproape innebuneste. Mai tarziu, acesta reapare, in rol de teolog). Conflictele cu parintii sunt unele nu foarte puternice, si in fond vizeaza dorinta unor copii de cresc de a fi lasati de capul lor, de a nu fi intrebati de sanatate prea des si de a avea, totusi, support financiar. Tot la capitolul placut se afla episoadele in care cei patru asculta albume Beatles. Imi place ca dincolo de dragostea lor pentru cei patru muzicieni, sunt totusi momente care ii cutremura, isi exprima opinii, au melodii mai mult sau mai putin placute. Poate asta ii face sa para cu atat mai reali.

Dar….[bineinteles ca trebuia sa existe si un dar] : prea mult accent pe scenele cu droguri, faptul ca uneori devine prea liniar, si astfel momentele de intensitate apar brusc si cu un efect secundar nu tocmai placut, si finalul. Nu mi-a placut finalul. Nu ca as fi vrut un final cu happy-end dar, la cat de realist a decurs cartea, parca il vedeam pe Kim maturizat si devenind un om la locul lui mai degraba decat la spitalul de nebuni (care, apropo, apare pe post de « sperietoare » prin toata cartea). Ceea ce e ciudat e ca tocmai aceasta ultima parte, chiar daca imi pare un pic deturnata din firul in care mergea povestea, imi pare cel mai bine scrisa. E acida, rapida, si intensa. Deci : nu mi-a placut finalul ca si idee, dar mi-a placut mai mult decat toata cartea ca scriere.

Una peste alta, Beatles nu e o carte care sa te lase cu intrebari, pe care sa vrei neaprat sa o recitesti sau care iti da sistemul de gandire peste cap. Dar e o carte simpatica, care totusi reuseste sa spuna o poveste frumoasa si care prinde. Si care te face sa o citesti pana la capat, chiar daca pare o imensitate. Plus ca are marele avantaj ca nu plictiseste. Nu e repetitiva, e intr-un crescendo (ca sa ma dau mare ca stiu termeni muzicali).

Bonus pentru fani [fanii cartii, nu ai formatiei 😛 ] : un interviu simpatic cu autorul (considerat « Superstarul Norvegiei »). Si puteti citi o alta parere si la Cinabru/

[si da, pentru ca am scris despre trei carti, imi iau cadoul propus aici. De fapt, l-am luat in avans si are miros de cirese si nucsoara. Si mi-am luat si ciocolata Milka. De-asta de sezon. Si…da, mi-am luat Rubik si prima carte – sper eu – din seria Vonnegut. Si anume Hocus Pocus. Vroiam Leaganul pisicii – de la Luciat mi se trage – dar nu era. Sper ca merge si asta]

Un gând despre &8222;Poveste (lunga) cu adolescenti&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s