Magia pianului

Novecento (Alessandro Baricco,ed Humanitas).

Imi place muzica. Si imi place pianul. Intotdeauna m-au fermecat degetele ce par sa fabrice sunete si un vis mai vechi este de a avea un pianist numai al meu. [fara sa fiu in nici un fel partinitoare, muzicienii care m-au impresionat cel mai tare au fost barbati, si nu femei, poate pentru ca e ceva special combinatia dintre forta unui barbat si muzica ce curge. Majoritatea pianistelor pe care le stiu erau mult prea feminine in fata notelor, mult prea suave. O singura pianista: o chinezoaica ce canta jazz. Am vazut-o intr-un concurs. Divaghez…]. Mi-am incercat pasiunea pentru pian, prin dorinta de a pune chiar eu notele la locul lor. Nu mi-a iesit, si tot ce mi-a ramas e ca pot citi o partitura si ghici unde ar veni notele. Si inca visez ca, daca as putea, m-as inchide in casa un an, cu un pian si as exersa…si atunci as putea spune povestile mele prin notele altora

Pana atunci insa, fascinatia s-a intins asupra a tot ce inseamna filme si carti cu muzicieni. Inainte de a citi cartea mentionata mai sus, am vazut filmul (The legend of 1900). Asta acum vreo 4 ani.  In urma cu vreo saptamana, am luat cartea din biblioteca. Nici nu mai stiu exact cum a ajuns acolo, si recunosc ca initial, nici nu stiam ca povestea mi-era cunoscuta. „Novecento” nu poate fi considerat un roman. Are o mana de pagini, scrise cu font mare, iar durata cititului poate ajunge la maxim o ora jumatate (daca mai schimbi metrouri sau iei pauze de tigara/cafea/aruncat ochii pe geam, cu toate ca e o carte de la care nu vrei pauza). A fost conceputa ca un monolog. Monologul lui Max, care spune povestea lui Danny Boodmann T D Lemon Novecento.

Un om gasit pe un vapor, pe pianul de la clasa I. Care nu paraseste vaporul niciodata, pentru ca acolo este lumea lui. Acolo si in fata pianului, unde creaza muzica. Si care ramane pe vapor pana la sfarsit. Poate stiam dinainte povestea lui Danny Novocento atunci cand am citit cartea. Dar asta nu a insemnat, vreo clipa, ca scriitura m-a lasat indiferenta. Pentru ca Alessandro Bariccote fura. Te duce cu el pe ocean, il vezi pe Novocento in lupta cu cel mai faimos jazzman al momentului, ii simti muzica. Cartea asta e o carte care se aude. E muzicala. Si e in acelasi timp poveste si drama. E o carte pe care o simti.

Uneori, ai nevoie sa fugi de frigul de afara. „Novocento” e o optiune buna: 60 de minute de plutit , de cantat, de trait pe un vapor, de zambit.

Si bonus, ca se merita: una din scenele care m-a impresionat cel mai mult. Nu atat in film, cat in carte. Momentul in care Max afla ca, pentru Novocento, cantecul nu este nimic altceva decat un vals etern cu marea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s