Tineretea fara batrante…

Portretul lui Dorian Grey (Oscar Wilde, editura Univers- colectia Cotidianul)

[publicare in acest moment a acestui articol e datorata minunatilor baieti de la IT care azi nu au mai blocat serverele :)]

Am inchis cartea acum vreo jumatate de ora. Am citit-o dintr-o rasuflare, asa cum nu citesc multe carti si mi-am riscat norocul sa termin ultimele pagini citind la munca. „Portretul lui Dorian Grey” m-a fascinat. O fascinatie din aceea neagra, tenebroasa, care te face sa iti pui intrebari. Conform unui vechi obicei mi-e greu sa scriu despre cartile care ma farmeca. Pentru ca prea pot spune nimic despre ele decat ca sunt extraordinare si oricat as vrea nu pot sa le vad obiectiv. De fapt, nici nu vreau sa le vad obiectiv, pentru ca pana la urma experienta lecturarii lor ma afecteaza intr-un fel sau altul

„Portretul lui Dorian Grey” este o buna carte de citit la timp de toamna-iarna. Nu se prea potriveste cu exuberanta vacantelor, sau cu momentele de liniste interioara. Pentru mine, a avut cam acelasi efect ca si Clopotul de sticla, al Silviei Plath (puteti citi aici). Nu stiu neaparat daca prima impresie pe care o lasa cartea atunci cand o inchizi este una de teama, de problematizare a tineretii si a sensului fericirii, sau doar o pofta cumplita de viata. Poate toate la un loc.

„Portretul lui Dorian Grey” nu este o carte optimista. Si nici nu este o carte voit moralizatoare (cu toate ca are efectul asta pe alocuri). Este o carte care pare extrem de reala. Dorian Grey, o imagine a frumusetii, isi doreste intr-un moment al vietii sale, ca portretul realizat de un bun prieten sa poarte in el toate urmele imbatranirii si schimbarii sale, iar el sa isi pastreze chipul. Un chip care este descris ca o oglina a puritatii si bunatatii. Dorinta are la baza spusele lordului Henry conform caruia nimic in lume nu este mai important si mai puternic si mai vrednic de pretuit precum tineretea. Tineretea si arta, ca elemente centrale ale exsitentei.

Dorian Grey le adopta. Transformarea sa se face treptat. Initial portretul ramane neschimbat. O poveste de iubire, finalizata printr-o sinucidere aduce prima grimasa. Linia de cruzime. Portretul este pus intr-un loc tainic, iar Dorian Grey continua sa isi pastreze chipul senin. Un chip care vrajeste, care reuseste sa castige increderi si simpatii, care distruge. Portretul poarta toate aceste semne.

Lordul Henry este celalalt personaj puternic. In spatele declansarii dramei lui Dorian Grey si spatele actiunilor viitoare, lordul Henry este un hedonist ce iubeste arta, si dispretuieste toate valorile obisnuitului „bun simt” britanic. Tot el este cel care il iunfluenteaza decisiv pe Dorian Grey cu „A rebour” de J-K. Huysmans… Personajul acestei carti este creatorul unor paradisuri artificiale, pe care Dorian va incerca la randul sau sa le creeze.

Pana la urma, tot ceea ce isi doreste Dorian Grey este sa isi traiasca viata ca o opera de arta. O opera care sa dureze vesnic, la fel cum tineretea lui era nealterata. Din pacate, tot ceea ce ajunge sa construiasca este o lume a depravarii, a dependentei de opiu, a crimei si a fugii de orice fel de responsabilitate.

Dorian Grey moare, dar moartea sa nu este una care ar ispasi pacatele trecute. Moartea sa este construita la fel ca si viata sa: intr-un acces de nebunie, in care se doreste distrugerea tabloului.

In final, ramane un trup de om cu toate semnele timpului incrustate, si un tablou intact,  o imagine a frumusetii asa cum o desenase Basil.

Sunt multe lucruri care pot fi spuse despre cartea asta. Monologurile lordului Henry sunt impresionate si chiar daca ocupa un spatiu considerabil, nu sunt obositoare. Din contra, ofera alterntative si explicatii. Si un model de viata care tinde spre ceva inalt dar resuseste doar sa coboare.

Poate prima reactie dupa ce citesti cartea e sa il detesti pe Dorian Grey. Eu nu l-am detestat mai deloc. Mai degraba a reusit sa imi transmita din fascinatia aceea pe care o transmitea in tot mediul englez in care e prezent. Si sa ma faca sa imi fie mila de el. Sa sper ca se mai poate salva. Dorian Grey este un personaj pe care nu poate sa nu te prinda, chiar daca o face doar pentru a te cutremura de spaima. Il admiri, il dispretuiesti, il negi, speri sa se salveze, il urasti. Dar cu toate acestea il urmaresti constant.

Iar la final nu ramane decat sa speri ca nu ai si tu un pod, fie el mental construit, unde iti asunzi adevaratele grimase si degradari.

Ufff…am zis ca scriu doua vorbe si uite cat m-am intins. Si nici nu am spus ceva esential. E un fel de rezumat subietiv. Concluzia finala: Da, mi-a placut. Daca as face un top oarecare al cartilor care m-au impresionat, l-as pune acolo.

Gata. De saptamana viitoare, imediat ce termin de terminat ce mai am prin zona, ma apuc de Vonnegut. De la Luciat mi se trage. (puteti citi aici, aici si aici). Si de Rubik. Pana atunci puteti citi parerea Teroristei, reactiile lui Criz – care a facut parte din grupul de rubik-autori (aici si aici) si un interviu foarte simpatic realizat de Cezar-Paul Badescu cu Simona Popescu. Ah….si am asa o stare de reciti Exuvii… Gata, la munca cu mine 😛

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s