Un jurnal special

Jurnal (Sorin Stoica, Ed. Polirom). Sorin Stoica este un om care a murit in ianuarie 2006. Jurnalul publicat la Polirom se intinde pe cateva luni din 2005 si a fost publicat postum. Am fost un pic reticenta in a il citi: nu ma atrag prea tare jurnalele, in primul rand. In al doilea rand, avand in minte alte scrieri ale lui Sorin Stoica (O limba comuna  – la Polirom, si Povestiri cu injuraturi si Dincolo de frontiere – aparute la Paralela 45) imi era teama sa nu imi lase un gust amar. Pana la urma, scriitorul era intr-o faza terminala a bolii sale, si ma asteptam la  diverse povesti de groaza. Una peste alta, jurnalul acesta este o carte pe care o savurezi. Scris initial sub forma pe mailuri pentru un grup de apropiati, si dand astfel senzatia de dialog viu cu cititorul, presarat cu comentarii mai mult sau mai putin acide despre jurnalismul din Romania si cu articole pregatite pentru „Suplimentul de cultura”, condimentat cu amintiri din copilaria petrecuta la Banesti si cu situatia actuala a comunei. Sorin Stoica vorbeste despre boala sa in mod detasat (in special despre regimul alimentar sanatos impus de aceasta, tratamente cu orz si evitarea mancarurilor grase sau a mezelurilor), iar din spitalizarile sale nu razbate suferinta, ci personajele intalnite in diverse saloane (cred ca cel mai interesant conturat persoanj este „olteanul”, o specie aparte de om, venit la spital cu sotie, copil, nora plus inca o ruda, responsabila cu condusul masinii). Povesteste frumos, iar intamplarile din Banesti nu sunt mult diferite de cele din orice alta comuna romaneasca semi-apropiata de statutul de civilizatie, cu oamenii care stau pe la garduri si iti urmaresc fiecare miscare, cu oameni care te barfesc si tu stii asta, cu betivii satului, cu oameni care au crescut si au ramas totusi prinsi in timp. Sorin Stoica a fost un om special, si uneori pare nedrept ca s-a dus atat de repede dintre noi. Iar jurnalul sau este o carte care iti smulge zambete, care e scrisa simplu si cursiv, care nu te oboseste si nu iti lasa un gust amar. Este ca si cum Stoica ar scrie special pentru tine, iar in momentul in care inchizi cartea ramai cu gustul unui dialog placut, cu un prieten bun dar care e departe de tine, si care iti spune cum ca „io fac asta si asta si asta”. Iar amintirea cartii iti aduce, dincolo de regretul ca Sorin Stoica nu mai e printre noi, zambetul ca intotdeauna poti vorbi cu el cand ii deschizi jurnalul. Sunt sigura ca scriitura sa ar fi evoluat in timp (cum oricum se poate observa daca treci prin ceea ce a scris), la fel cum sunt sigura ca si-ar fi pastrat spiritul deschis si frumos. Dupa cum spunea cineva la incheierea unei alte cronici, despre o carte editata tot postum si anume „Aberatii de bun simt„: ” din lectura unei carti de Sorin Stoica ai cel putin ume „doua mari castiguri: ramai cu senzatia ca tocmai ai avut o conversatie foarte spumoasa si vie cu cineva plin de energie si elan persuasiv si incepi sa vezi lucrurile din jur, cele mai banale, in alta lumina decat te obisnuisei sa le privesti, sau incepi sa le si privesti, nu doar sa le maturi cu privirea.” (sursa este chiar aici).

Si apropo de impresii puternice. Cititi si la Bogdan. Si un articol foarte fain scris de Florin Lazarescu, aici.

Si uite aici un fragment din Jurnal. Daca nu ma credeti pe cuvant, luati de cititi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s