Esența Poveștii ce a fost FITS 2013

Momentul. Cuvântul. Emoția. Omul. Elemente esențiale atunci când vrei să concepi o poveste. Poate și Intriga. Acțiunea apare mai târziu, atunci când ai hotărât deja dacă azi vrei să alergi sau să mergi în reluare. Dacă vrei să (te) minți sau să te bucuri.

Și există Imaginea.

Cea din care îți poți extrage toate poveștile unor zile cu zâne și zei, cu farmece și oameni-eroi. Cea în care, pentru câteva momente, ai fost figurant sau gând magic.

Imaginea de mai jos îi aparține lui Sebastian Marcovici, și e surprinsă în ultima seară pe care am petrecut-o la FITS. Acum aproape o săptămână.

Din ea curg povești. Trebuie doar să ai răbdare și să le coși cuminte, până anul viitor. Eu mi le-am așezat pe cele ale acestui an în rafturi cu etichete colorate. Pe unele scrie Stare-de-Bine, pe altele Vise. Câteva s-au strecurat în colțul de Neuitare. Cel în care deții doar acele întâlniri pe care le aștepți, fără să ai habar că o faci, care te schimbă, fără a face un scop din asta. Cel la care te întorci atunci când ești obosit, trist și aparent singur (nu, singurătatea absolută nu există) și te fac să zâmbești.

Să aveți un weekend inspirat!

Festivalul Internațional de Teatru e (și) despre oameni

Ai putea bănui că un Festival de Teatru este despre teatru. Că vorbim de reprezentațiile în aer liber sau de cele în sală, de cele care te dezamăgesc uneori sau cele care te furnică pe sub piele, de cele care te reprezintă sau de cele ale căror înțelesuri le cauți apoi în cărți sau în celălalt, totul ar trebui – în teorie – să se rezume la asta.

Dar e păcat să pleci la drum cu premisa asta. Pentru că, dincolo de spectacol, frumusețea unor zile petrecute senin în Sibiu poartă în ea poveștile oamenilor pe care îi cunoști. Cei cu care împarți o cafea, un zâmbet, o părere. Cei care te fac să te simți ca acasă. Cei care scriu poveștile festivalului prin prezențele lor.

…

Bianca. Ne-am cunoscut miercuri, când am ajuns la Sibiu. E voluntar la festival, are 17 ani și e unul dintre cei mai mici oameni care s-au implicat în Departamentul de Comunicare (sau cea mai mica? 🙂 ). Are grijă de mine zilele astea, mă plimbă și mă ajută să descopăr locuri noi. Seamănă un pic cu mine, fiind omul care se implică în lucruri și ține musai să le facă bine. Și îmi place asta la ea. A realizat un interviu foarte fain cu Sebastian (fotograf oficial al Festivalului) și sperăm că am convins-o să își facă un blog. Pentru ca are ce spune. Povestește fain – despre oameni, spectacole, proiecte, viitor. Și are o răbdare infinită cu mine, care îmi schimb planurile din 10 în 10 minute.

…

Sebastian. L-am cunoscut scurt, la o cafea. Omul ăsta prinde în imagini stări, emoții și momente atât de frumoase încât ai putea crede că e atât de prins în munca lui că nu are timp să zâmbească. Am descoperit în schimb un om care fuge la un spectacol la altul, din stradă în sală, mereu căutând câte ceva care să spună o poveste. Se joacă cu imaginile cum o fac alții cu scrisul. Și zâmbește mult. Dincolo de toate, strange povesti si le spune mai departe. Dincolo de imaginile-stari, Sebastian stie istoria festivalului prin intamplari cu oameni si jocuri, si le reda cu harul oamenilor pe care ii poti asculta ore in sir. Fara lumini inutile si decoruri exagerate.

…

Diana. V-am povestit de ea acum ceva zile:)

…

Cristina. E peste tot. Aleargă, vorbește la telefon, transmite la radio, face consiliere stilistica pentru mine atunci cand ma pierd intre hainulele colorate ale Dianei, face ședințe cu voluntarii. Îmi inspiră profesionalism până în vârful degetelor de la picioare. Fără să fie nici pe departe un om scorțos, ci unul langa care stai cu drag. Ploaia ne-a condus împreună la un pahar de vin. M-am bucurat. Sper ca si ea.

….

Fata care mi-a adus biscuti, atunci cand a auzit ca mi-e foame. Taximetrisul care m-a dus pana la intrarea intr-un magazin atunci cand, in fuga mea, mi-am pierdut flecul de la pantof si trebuia sa ajung la Gala. Si m-a asteptat (fara a ma taxa) pentru ca…vedeti, domnisoara, noi suntem mandrii de orasul asta si de festival si vrem sa va intoarceti. Echipele de prim-ajutor cu tricouri rosii si sigla festivalului. Patronul hotelului unde am stat si care era acolo in fiecare dimineata pentru a povesti cu noi piesele de cu o zi inainte. Bloggerii simpatici (unii pe care ii cunosteam, altii cunoscuti la fata locului) cu care am disecat teatrul in jurul unor povesti cu mancare. Voluntarii cu tricouri mov ce par ca rasar din fiecare piatra cubica a pietonalei.

….

La final, ajungi acasa. Respiri adanc si zambesti. Ai vazut teatru in sali de spectacole. L-ai trait pe strada. Si l-ai innodat frumos langa niste oameni. E bine.

Multumesc!

20 de ani de vise

1992. Noel Witts ajungea la București cu o echipă a BBC pentru a vedea cum evoluează România post-decembristă,  în lumea teatrului. A găsit un haos în care oamenii vorbeau despre politică, furturi și lipsa unei stabilități, de orice fel și oricum ar fi definită ea. A văzut că există zeci de teatre și a ajuns- aproape ca din întâmplare – la Sibiu. A venit atunci, pentru o perspectivă diferită. Iar la prima întâlnire pe care a avut-o cu Constantin Chiriac acesta i-a spus că – prin intermediul festivalului (pe care îl gândea la momentul respectiv) și după ce orașul va căpăta o față nouă – Sibiul va ajunge Capitală Europeană a Culturii. Cu termen limită 2006-2008. Englezii s-au distrat copios (vedeau și ei prea bine ce era în jurul lor), dar Noel Witts a rămas o constantă a Festivalului, în calitate de consilier artistic și gazdă plină de culoare a Conversațiilor Culturale, din 1994.

…..

1998-2000. Constantin Chiriac alerga de colo-colo pentru a găsi sponsori, parteneri media, oameni care construiască Festivalul alături de el. Își petrecea zilele în drumuri lungi între Sibiu și București, iar agitația lui continuă îl făcea să apară în ochii unora dintre cei cu care avea ocazia să discute un om un pic nebun în încăpățânarea sa. Era clar omul pe care îl dădeai afară pe ușă și intra pe geam. Mi-a spus cineva, acum vreo două zile, că l-a cunoscut atunci. Și i-a spus atunci că până în 2010-2012 el vrea să facă din evenimentul de la Sibiu unul dintre cele mai mari festivaluri de teatru din Europa. Părea imposibil.

…..

2013. Sala Thalia, pe 15 iunie. Covor roșu, mașini de la Automobile Bavaria. Echipe de filmare de la TVR, rochii de seară, costume. Mă simt aproape mică, chiar dacă am pantofii cu toc. Sunt prezenți George Banu (unul dintre cei mai mari critici de teatru ai Europei), Jean-Jacques Lemêtre (venit ca reprezentant pentru Ariane Mnouchkine – cea care a fondat Théâtre du Soleil) sau Noda Hideki (un regizor japonez cunoscut în întreaga lume). Și cel puțin înca 100 de oameni care construiesc ideea de Teatru în lume. Au trecut 20 de ani de Festival Internațional de Teatru la Sibiu. Astăzi zeci de țări participă, sute de voluntari se implică și peste 50 de mii de oameni sunt martori ai unui vis devenit realitate. Sunt unul dintre ei, iar posibilitatea de a observa, de a scrie, de a vorbi cu o parte din oamenii implicați mă face să visez, la rândul meu. Azi sunt fericită din fericirea lor.

…..

Unde vă e visul, oameni buni? Mai visați de vreți să fiți fericiți cu capul în pernă. Și când asta o spune Constantin Chiriac, îl crezi. Pentru că nu ai cum să îl contrazici.

La mulți ani, Festivalule! 

O zi bună la Sibiu

Te trezești la cât vrei. O să vezi, aici ai nevoie doar de câteva ore de somn pentru a îți simți bateriile încărcate. De parcă energia oamenilor din jur îți face somnul mai bun. Tragi draperia, sunt semne de cer senin. Balerini, o rochie comodă, laptop-ul în spate. 15 minute de plimbare până în centru. Hai fie, poți lua și taxiul. Aici dacă o cursă face 7 lei vei primi rest. Să nu te șochezi, e normalitate!

…..

Pardon Cafe. Cum intri, mergi în față de tot. Masa din dreapta are priză. Și vedere la geam, dacă te hotărăști să ridici ochii din telefon sau laptop. Capuccino vienez și apă plată. Mail, blog, mai citești ce s-a mai scris. Fata care ți-a adus cafeaua a auzit când vorbeai la telefon că nu ai mâncat dimineață și-ți aduce o farfurie cu biscuiți. Din partea casei să te țină până la prânz (râzi pentru că exact te gândeai la un post despre oamenii faini pe care i-ai cunoscut aici și dacă mai apar mulți ca ea o să fie roman).  Te uiți pe program, faci planul mental, între timp realizezi că ți-e aproape foame și niște oameni simpatici se văd la cafea în Piața Mică.  E cald afară acum, dar parcă prea arde soarele. Cred că o să plouă.

Dansul ca poveste.

Acum plouă. E bine, sunt în cameră. Tocmai am văzut un spectacol de dans care m-a lăsat fără cuvinte. 40 de minute de mișcare-poveste-emoție. E un pic ciudat, nu am mai fost până acum la spectacole de dans (exclud aici cele vreo două balete văzute la Operă). Și Nebuloasa îmi spunea că acum o să îmi fie și mai greu, pentru că după un spectacol de genul acesta îți setezi așteptări. E clar ceva ce vreau să mai văd. Dar cel puțin acum pot înțelege cum te poți îndrăgosti de teatrul contemporan.

Un om pe scenă. O femeie. O lumină. Din când în când niște becuri. Nu știu de ce am avut impresia unei vieți interioare trăite cu public. Viața aia pe care care o avem fiecare dintre noi, atunci când ne zbatem să ieșim din propriile limitări. În care uneori ne îndreptăm mâinile în sus și alteori cădem, înainte de a relua zbaterea. Un joc perfect real, realizat din mișcare scenică. M-a fermecat, în sensul în care am uitat de somn, de durerea de cap și de mine. Și nu, nu a făcut asta alergând de colo-colo. Ci stând, mare parte din spectacol, în același loc. În schimb mâinile ei îți dădeau impresia că va zbura brusc. Momentele de zbatere te făceau să te pierzi și tu în ele. Musculatura ei (extrem de pronunțată și de jocul de lumini), vertebrele care păreau că se mișcă printr-un mecanism interior aproape ireal, spuneau povestea.

Pe modelul simplu de evaluare (mi-a plăcut / nu mi-a plăcut), am ales prima opțiune. Când o să citesc mai multe despre dans, despre piesă, despre femeia din spate, o să știu probabil a motiva ceva mai argumentat.

Dansul balerinei magnetice se numește piesa.

În rest, Sibiul e viu. Voluntarii sunt peste tot (am aflat azi că nu sunt câteva zeci, ci vreo 200, de la Bianca – domnișoara care mi-a ținut companie și m-a plimbat azi pe aici și cu care am stat destule ore la povești), oamenii cu legitimații de festival cam la fel, auzi vorbindu-se trei limbi în zece metri parcurși. Și toată lumea pare venită să descopere ceva fain. Sunt conștientă că sunt și spectacole bune și unele mai puțin bune, e normal să fie așa, dacă luăm în calcul gradul de subiectivitate al spectatorului. În Piețe se întâmplă lucruri frumoase, chiar și atunci când plouă. Și pentru că vorbeam de lucruri frumoase, când vă opriți pe aici, vă recomand cu mare drag să vă opriți la Pardon Cafe, să beți un vin roze la carafă și să mâncați o porție de paste. E tot un fel de poveste. Abia aștept să o împart 🙂