Muzici. Mie domnul Mishu Călian de la Cluj mi-a fost drag de când l-am auzit prima oară, acum câteva ierni bune. Îmi dăduse cineva să ascult vreo două piese și cam tot atunci l-am ascultat prima oară. Pe atunci cânta singur, venise la un concert în București (dacă nu mă înșeală memoria, în deschidere la Ciocu Vintilă), și tot de atunci Viteza sângelui meu e una din piesele pe care le pot asculta pe repeat fără să mă plictisesc. M-am bucurat tare când Maya a prins contur, și dincolo de faptul că Bucureștiul e departe de Cluj, și prin urmare concertele live rare, am tot așteptat să îi revăd. Miercuri seară vin în Iron City. Concert de suflet, clar!

Zaduff-ii împlinesc 7 ani. Eu nu mai știu sigur când i-am ascultat prima oară. Știu cu siguranță că ultimul a fost anul trecut, de ziua mea. Nu fuse concert privat, dar a fost cu mulți prieteni. La fiecare concert de-al lor la care am fost m-am simțit demențial de bine, că am dansat, și râs, și ascultat cuminte. Pentru mine concertele lor (pentru că am fost la câteva, nu foarte multe) se leagă de amintiri frumoase, de oameni zâmbitori, de povești care se păstrează înscrise în memoria afectivă, pentru că sunt prea ale mele pentru a le da. Le spun de pe acum La mulți ani lui Andrei, lui Mysha, lui Teddy și Elenei. Joi, la Fabrica, le puteți spune și voi. Cu aceeași Maya de mai sus în deschidere.

Cărți și voluntari. Este un lucru știut că îmi place să culeg cărți frumoase și să le povestesc altora despre ele. Loredana, de la Editura All a descoperit prin vară asta, și mi-a dat atunci una dintre cele mai palpitante cărți care mi-au picat în mână. Despre Insomnia care provoacă insomnii am povestit aici. Acum, cei de la aceeași editură vin cu o provocare pentru toți bloggeri cu pasiuni similare. Voi intrați frumos pe site, vă alegeți cartea pe care o doriți, ei o trimit, voi scrieți. La final, pentru fiecare recenzie, se vor face 15 minute de voluntariat. Pentru fiecare comentariu la recenzie, încă 3. Dacă sunteți scriitori despre scrierile altora, datele campaniei sunt pe blogul editurii. Și dincolo de plăcerea unei cărți frumoase (zilele astea sunt bune de savurat lecturi, alături de băuturi calde și aromate), dați timpului un alt sens. Unul bun. Dacă sunteți doar cititori, comentați. Bineînțeles, cu bun-simț și la subiect, cum sunt sigură că veți face. Eu mi-am solicitat cartea (de fapt, oscilam între două, alegerea s-a votat prin lipsa uneia dintre cărți în stoc), voi reveni cu recenzia. Win-win situation, zic

Sacoșe. Nu unele de orice fel. Ci unele cu povești în spate, cu un atelier care ajută oameni cu probleme să facă ceva, cu imagini frumoase. Sacoșa de pânză e un proiect care îmi e drag pentru că spune lucrurile, uneori greu de digerat și filtrat printre atâtea curente ecologiste, simplu. Exact ca o poveste. Îmi place că provoacă, că este mai mult decât o sacoșă, este un proiect plin de viață și culoare., cu umor și care te provoacă să îl adaptezi la propriile dorințe. Sacoșa de pânză este ceva palpabil, într-un domeniu care dincolo de faptul că mă interesează, îmi pare uneori supralicitat. Și pentru că e cu zăpadă zilele astea, modelul special de iarnă mi se pare frumos tare. Pentru că îmi plac poveștile din atelierul de pânză, i-am făcut loc în dreapta paginii.

Acestea fiind spuse, să visați cald!

Filed under: condimente preferate ]]> http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/26/muzici-carti-voluntari-si-sacose/feed/ 1 sareadinbucate http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/24/escapade-muzicale/ http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/24/escapade-muzicale/#comments Tue, 24 Jan 2012 19:20:40 +0000 Oana http://sareadinbucate.wordpress.com/?p=2605 ]]> Momentul în care tragi aer adânc în piept și te pierzi în ieri. Cel în care îți acorzi timpul să visezi cu ochii deschiși la drumuri, la nori, la zile de primăvară. Săptămâna acesta a început ascultând. Sau ascultându-mă. Am un trecut care nu a fost mereu așa cum l-ai dorit, aproape mereu supus unui (ne)așteptat. Muzica îmi e la fel, pentru că am prostul obicei de a atașa piesele de momente. De a le pune, uneori fără motiv vizibil, la timpul trecut. Pot asocia fiecare perioadă existențială cu câteva piese. La fel cum oamenii care îmi sunt dragi au atașați, indisolubil, un intro, un vers, un cântec numai al lor. O discuție caldă pe un drum nu prea lung mi-a adus aminte de o iarnă îndrăgostită și o vară nebun de frumoasă. De o nebunie în care nu mai mai regăsesc decât parțial, chiar dacă o știu iremediabil legată de mine. Și de câteva piese ale unei trupe de care m-am atașat iremediabil chiar dacă am ascultat-o (prea) rar în concerte live.

 Prezentul meu, chiar dacă nu mereu perfect, e în azi. Iar lucrurile frumoase țin de eternitatea timpului prezent. Azi ascultăm Byron. Nu pentru ieri, ci doar de drag.  Unplugged, că așa e starea.

3 piese de noapte bună.

Filed under: condimente preferate, supa de sentimente ]]> http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/24/escapade-muzicale/feed/ 0 sareadinbucate http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/21/dulcele-de-weekend/ http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/21/dulcele-de-weekend/#comments Sat, 21 Jan 2012 18:58:53 +0000 Oana http://sareadinbucate.wordpress.com/?p=2596 ]]> Îmi place când în casă e frig și miroase a copt și vanilie. Când aștept cu nerăbdare să treacă timpul pentru a gusta ceea ce am făcut. La mine în familie, de  vreo lună, s-a instalat mania brioșelor. Adică mama le face (la o serie ies aproape doua tăvi) și frate-miu le face să dispară Cum mama e pe plantație azi, m-am distrat cu frate-miu încercând să ne construim propriile brioșe. Nu vă dau rețeta, că abundă internetul de variațiuni pe tema asta (din fericire ), vă spun doar că, în urma discuției noastre filozofale privitoare la cantitatea de făină pe care să o punem, ne-am trezit cu o serie de brioșe-sufleu mai mult.  Din experiență învățăm, zic. Adică a doua serie a fost mai crescută și mai bine închegată.

Vă las cu poze prinse pe parcurs (din păcate mi-am adus aminte de aparat prea târziu) și cu senzația de bine pe care o ai după distracția aferentă gătitului cu un copil. Mă întreb…dacă nu îi merge cu înotul, se va reorienta spre bucătărie?

Echipa de șoc vă salută și vă dorește seri dulci și pline de zâmbete. Chiar dacă la final vă ia mai mult decât gătitul strânsul prin bucătărie.

Filed under: supa de sentimente ]]> http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/21/dulcele-de-weekend/feed/ 0 sareadinbucate DSCN0146 DSCN0147 DSCN0150 DSCN0149 DSCN0152 DSCN0148 http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/20/zilele-de-nastere-tin-de-memorie-afectiva-nu-de-facebook/ http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/20/zilele-de-nastere-tin-de-memorie-afectiva-nu-de-facebook/#comments Fri, 20 Jan 2012 17:37:49 +0000 Oana http://sareadinbucate.wordpress.com/?p=2591 ]]> În fiecare dimineață, când îmi beau cafeaua și verific lumea vastă a Internetului, pe pagina de Facebook îmi apare cel puțin o aniversare. Sau aproape fiecare dimineață, că nu am făcut încă vreo statistică. Cam de câteva ori pe an, intru pe pagina aniversatului pentru o urare scurtă. Nu mereu, și nu de fiecare dată, pentru că mă gândesc că dacă mie mi se pare ciudat să mă ureze un om cu care am avut tangențial de-a face, poate or fi și alții ca mine. E drept, dreptul de a selecta cercul de oameni care sunt prieteni pe Facebook m-a făcut să îi aleg pe cei cu care am împărțit cel puțin două fraze de-a lungul timpului, și nu oameni total necunoscuți. Și am ajuns la concluzia că pot selecta oamenii din viața mea după modul în care le spun La mulți ani.

Evident, sunt cei cărora le spun asta via Facebook. Fie că nu am numărul lor la telefon, fie că sunt la zeci de km distanță, fie pentru că relația dintre noi e una aproape neutră, și atunci apelez la varianta aceasta. Sunt oameni care îmi par faini, chiar dacă am băut doar o cafea cu ei. Sau oameni care mi-au rămas atașați de memoria afectivă pentru un moment de acum nu mai știu exact cât timp.

Mai apoi, sunt cei cărora le scriu mesaje de pe telefon (sau dacă nu, un mail). Sunt oameni dragi pentru că așa îi văd eu. Oameni pe care îi admir, de care mi-e dor sau care îmi sunt parte din momentele frumoase, fără a fi neapărat parte din viața mea totală. Sunt ceea ce poți încadra ușor la categoria amici, prieteni de ieșiri sau întâlniri frumoase. Nu voi știi aproape niciodată zilele lor de naștere pe de rost (memoria mea de elefant nu se pricepe foarte bine la memorat date de genul ăsta), dar aproape sigur telefonul meu îmi va da un reminder. Sunt oamenii de care îmi pasă destul pentru a le atașa o dată în calendarul meu, și pentru care o personalizare a gândurilor nu-mi pare inutilă.

Uneori, acești oameni ajung în categoria celor pe care îi sun. Cu care împart zile de naștere. Pentru care nu mă deranjează să îmi bat capul pentru a alege un cadou care să îi reprezinte.

Ultimii sunt cei a căror zi de naștere o voi ști și dacă mă trezești din somn și mă întrebi care e. Sunt undeva la 10 la număr (cu familie cu tot). Pentru ei, un telefon nu e niciodată destul. E doar începutul unei întâlniri cu zâmbete. Sunt oamenii pe care voi încerca să îi văd, atunci, sau măcar undeva pe aproape. Sunt cei pe care știu că i-aș putea suna oricând, și care știu că pot apela la mine oricând. A le da un mesaj pe Facebook mi s-ar părea la fel de impersonal cu a le cumpăra pijamale de ziua lor. Sau șosete.

Am uneori impresia că pierdem ideea de om care contează. Că avem impresia că faptul că putem pune zeci de statusuri, dăm sute de like-uri, și scrie povești cu zâne pe wall-ul cuiva ține loc de o floare, un cuvânt cald spus personal, poate ține locul unei cafele băute cu drag și a unor povești întinse până la miez de noapte.

Acesta nu este un post anti-Facebook. Mulți dintre cei care citesc știu că au ajuns aici tocmai pentru că am pus link-ul acolo (și le mulțumesc pentru curiozitate și răbdare). E doar o părere personală despre faptul că unele lucruri trebuie folosite cu măsură. Și o certitudine a faptului că prietenia nu se menține prin socializare online.

Iar aseară mi-a fost demonstrat asta cu un concert a cărui recenzie o veți găsi curând pe Foreverfolk.

Acestea fiind spuse, vă doresc un weekend minunat! Dacă nu aveți planuri, puteți merge să vizitați muzeul Antipa, pentru că merită. Experiența mea de săptămâna trecută garantează.

Filed under: supa de sentimente ]]> http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/20/zilele-de-nastere-tin-de-memorie-afectiva-nu-de-facebook/feed/ 0 sareadinbucate http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/18/primul-dintr-un-sir-de-momente-viitoare-memorabile/ http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/18/primul-dintr-un-sir-de-momente-viitoare-memorabile/#comments Wed, 18 Jan 2012 20:42:20 +0000 Oana http://sareadinbucate.wordpress.com/?p=2589 ]]> Există ceva special în primele evenimente dintr-un an. Prima cafea, prima carte citită, primele re-întâlniri, prima ieșire din peisajul citadin. Sunt momentele de energie frumoasă, care te fac să uiți de frig și gri. Cele la care te poți întoarce mai târziu zâmbind, și cu inima caldă.

Mâine e primul concert de folk pe anul acesta pentru subsemnata. Și e cu oameni care cântă frumos și lângă care am crescut din multe puncte de vedere. Mâine seară, la Prometheus, se aprinde focul din folk. Așa, între prieteni

Va fi un prim concert frumos.

Vila Amalia  (Pascal Quignard, ed. Humanias)

Printre lucrurile pe care mi le-am propus cu acest blog pentru anul de grație 2012 se află și reluatul recenziilor. Și completarea constata a paginii de cărți. Nu de alta, dar anul trecut am citit câteva cărți faine, majoritatea împrumutate, care acum nu au niciun fel de perspectivă personală. Începem recenziile cu cea mai recent închisă carte. Una care mi s-a legat de suflet mai demult, dar peste care atunci am trecut ușor, fără întrebări prea multe. Eram într-o perioadă roz, iar dilemele existențiale păreau prostești. Și acum sunt într-o perioadă roz, dar dincolo de ea, pot analiza altfel.

Vila Amalia nu e nici pe departe o carte ușor de citit. Chiar dacă frazele ei sunt scurte, și pasajele se derulează fotografic. De altfel, asta a fost prima impresie cu care am rămas la prima citire: a unei expoziții de imagini și trăiri, puse pe un fond albastru-negru. La a doua citire mi-am dat seama că e puțin mai mult de atât: esențială în cartea de față nu e povestea (pe care am tot încercat să o înnod), nu sunt personajele (schematic dezvoltate în jurul unor caracteristici proeminente), ci descrierea unui stări atât de umane încât nu are nevoie de explicații: fuga. Există momente, zic eu general valabile, când la o răscruce, preferi să lași totul baltă și să pleci. Bineînțeles, de cele mai multe ori nu facem asta: e greu să renunți la ceea ce construiești cu drag, la anii de investiții, la muncă, pentru a pleca spre nicăieri.

Ei bine, Ann Hidden este personajul care face asta. Descoperindu-și concubinul cu care trăia deja de câțiva ani buni sărutând o alta, și în secundele următoare având loc a întâlnire cu un coleg din școala primară care își pierduse mama, începutul cărții este abrupt. Motivul este simplu: șocurile și momentele decisive nu vin cu pregătire anterioară, nici măcar în viața reală, darămite într-o carte. Și întâlnirile-coincidențe pot creea uneori resorturile necesare unei zone de confort care să te ajute să schimbi ceva. Pornind de la niște premise realiste, Pascal Quignard crează o poveste în care acțiunile personajului par ilogice de multe ori, pentru ca în fond să realizezi că nu sunt total fără temei.

Ann decide că trebuie să șteargă trecutul. Fiind o compozitoare cu ceva succes, având și un job care i-a asigurat traiul, o casă și o mașină pe numele ei, Ann începe metodic să distrugă totul. Casa este pusă la vânzare, mașina la fel, trecutul reprezentat de hârtii ars, trecutul alături de Thomas pus într-o cutie și transmisă la acesta la birou, hainele donate. Aproximativ o treime din carte este prezentarea ruperii de ieri a lui Ann. Nu analiza (doar pe alocuri avem acces la gândurile ei, cel mai des prin dialogurile cu Georges – cel care îi devine prieten și complice), ci o stare de fapt ce nu vine din furie (pentru că nu e făcută în grabă, ci metodic), nu din răzbunare (pentru că Thomas e relativ protejat în povestea asta), ci doar din căutarea a ceva.

Această căutare o face pe Ann să plece cu un rucsac în spate în explorarea Europei, după o schimbare radicală a tunsorii și stilului vestimentar. Aceeași căutare o aduce pe o insulă italiană, unde își petrece diminețile mergând până la extenuare pe câmpuri, dealuri sau plaje. Căutarea o aduce în fața Vilei Amalia – vilă ascunsă omului care nu explorează, și o face să lupte pentru închirierea ei. Vila Amalia e un alter-ego matrial al personajului cărții, sau cel puțin așa o vede aceasta. Se îndrăgostește efectiv de loc, compune mai mult, de îndrăgostește, își trăiește fericirea subit și absurd de repede.

Un alt șoc și Ann renunța la insulă și la Vilă, la o altă viață, pentru a se întoarce spre rădăcini. Nu mai fuge de data aceasta în lume, ci se retrage alături de George, și găsește refugiul perfect în muzică. În note simple și finaluri abrupte.

Am notat acum vreo săptămână câteva pasaje care m-au lăsat fără vorbe.

Vila Amalia nu e poveste. E o carte despre fugă și despre oameni citiți deschis. E o linie narativă despre viața unei femei ciudate, dar în care te poți regăsi măcar pentru câteva lucruri. E o carte despre comportamente aparent absurde, justificate în fond de faptul că suntem oameni și uneori sentimentele devin mai puternice decât rațiunea. Sau că uneori rațiunea nu e la fel și aceeași pentru fiecare.   E despre singurătate și durere, prietenie, dragoste, frică.  Mi-a plăcut Vila Amalia pentru că are poezie, întrebări, și sentimente. Și pentru că e o reflexie în oglindă a unei părți din noi care e deseori ținută în umbră. În fond, e doar despre căutarea fericirii. Aici sau acolo.

Later edit: Grație Danei am aflat că există și film făcut după carte. Cu Isabelle Huppert în rolul principal și regizat de Benoit Jacqout. Pus în lista de văzut. Mersi

A venit frate-miu. Am fost la Antipa. Am râs la Happy Feet (și ne-am distrat la final încercând să prindem baloane). Am mâncat prostii prin oraș. Și ciocolată acasă. Am povestit despre înot, colegi, teme, jocuri. Nu, nu stau într-o lume paralelă, ci doar la Dristor. Aici e liniște. Mai devreme chiar a fulguit nițel. Azi am stabilit începerea unui program de înot, pentru un an. Spatele meu o merită Am vorbit cu o prietenă de suflet vreo oră sau așa la telefon. Despre băieți-bărbați, oameni care nu știu ce vor, naivități și, mai ales, despre noi. Un fel de terapie prin vorbe calde. Mâine achiziționez un Matiz alb, ce va fi pe numele meu în curând. Mai curând decât permisul de conducere cu același nume, se pare

Sunt lucruri mici. Sunt lucruri frumoase.

Conform extragerii lui Auraș, anul acesta Re-stabilesc echilibrul. Pentru început, o sa văd mai mult roz, decât gri. Ceea ce nu înseamnă că îmi voi și achiziționa haine roz, să ne înțelegem

Să aveți o săptămână cum vi-o creionați. Dacă se poate, nu neagră.

Poză de suflet. Din dimineața de Crăciun.

Numai că ieri am ajuns total întâmplător pe la Universitate. Nu știam de miting (faptul că uneori refuz să deschid televizorul se dovedește a nu fi tocmai bun), așa că am nimerit, cu frate-miu de mână, într-o masă de oameni de fel și chip. Mi-am văzut de drum și de seară liniștită (sperând să nu-mi iau una peste ochi doar pentru că geaca mea de iarnă este portocalie ), pentru că mi-am dorit să-mi fac weekendul frumos. Totuși, am deschis televizorul pe seară, pentru a vedea ce s-a întâmplat. Pe modelul câte canale, cam tot atâtea versiuni ale poveștii, am rugat-o pe Gabi să povestească cum a văzut ea protestul de ieri de la Universitate. Așa că, azi avem guest post cu relatări de la fața locului. Probabil mâine vom avea și continuarea. Aveam și două poze, din păcate nu reușesc să le uploadez.

Desi locuiesc de ani buni in Bucuresti, mai mult de atat locuiesc in centru, aseara a fost pentru prima oara cand am iesit la un miting.

Ei bine, da, am fost la Universitate cu Dragos. Lume multa, de la batranele care dadeau cu posetele in cap jandarmilor, pana la tineri. Toata lumea scanda la unison “Libertate”, “Alegeri anticipate”, “Il sistinem pe doctorul Arafat”, “Jos Basescu”…chestii normale pt un miting.

Initial ne-am postat pe Magheru, in fata la carciuma Pescaru, ne-am cocotat pe bordurile de la metrou, la Campineanu si priveam la ce se intampla. A fost ocupat Bulevardul Magheru, blocata circulatia, un nene mai tacanit s-a cocotat intr-un copac. In jurul orei 20-21 situatia parea a fi sub control, desi jandarmii au dat cu gaze de cateva ori, au lovit cativa manifestanti care au fost luati de salvarile SMURD si dusi la spital. Culmea ironiei, jandarmul ranit tot de SMURD a fost preluat, nu de alta dar de la Legea sanatatii a pornit nebunia si mai exact de la Serviciul SMURD.

Pe la 22.30 ne-am mutat cartierul general la metrou, la Universitate…exact la scarile rulante. Acolo se  afla o masa compacta de tineri, parte din ei din galeriile echipelor de fotbal, nu contest lucrul asta, dar erau si foarte multe persoane care n-au a face cu Steaua, Dinamo sau Rapid, oameni care poate n-au calcat in viata lor pe un stadion. Se scandau lozinci antiguvern, s-a cantat “Desteapta-te romane”, toate bune si frumoase pana aici.

Ba am facut si o fapta buna, ca buna crestina ce ma aflu…un tip imbracat intr-o jacheta portocalie a iesit din multime si parea sa nu se simta bine, se clatina serios si parea lovit. M-am dus la el, l-am intrebat daca se simte bine si mi-a spus ca a fost agresat si vrea sa ajunga acasa. Am mers la Salvarea care era parcata la Universitate si i-am anuntat pe medici, tipul a fost dus la spital.

In jurul orei 23 cordoane de jandarmi, “testaose ninja”…adica echipati cu casca de protectie, bastoane si scuturi au intrat pe trotuarul de la Universitate si au separat oamenii. La perete manifestanti, apoi cordon de  jandarmi, manifestanti si pe strada cordon de jandarmi. Aproape de miezul noptii l-am auzit pe un pispirica cu megafonul care zbiera “Eliberati piata, ultima somatie, vom interveni in forta”. Eu si Dragos eram aproape de fantana cand ala zbiera asa ca am incercat sa ne uschim spre casa. Ei bine, aici a inceput nebunia. La fiecare iesire de la metrou erau jandarmi, pe strada erau cordone de jandarmi, de pe Magheru a venit o ceata de jandarmi care impingea manifestantii spre B-dul Elisabeta in timp ce imparteau bate in stanga si in dreapta, fara discriminare. Pe trotuar lumea alerga buimaca, ferindu-se de batele jandarmilor, toata strada era plina de jandarmi care primisera un ordin de la ala cu megafonul…ceva legat de dispozitiv si flancuri, ca nu prea am inteles exact despre ce e vorba.

In fata la Facultatea de Istorie, un individ in civil il lovea pe un manifestant destul de serios, dupa ce l-a tavalit pe jos, a mai cazut inca unu care a incercat sa il apere pe cel agresat, tipul a fost retinut.

Am mers spre Victoriei, jandarmii fugeau ca bezmetecii dupa oameni, vis-a-vis de CCA i-au prins pe 2 tipi, i-au lovit zdravan, i-au pus la pamant si apoi i-au retinut.

Vreau sa spun ca oamenii aia care au fost agresati atunci cand jandarmii au cerut ca piata sa fie eliberata, nu au facut absolut nimic. Cel putin, cei 2 tipi care au fost loviti pe Victoriei, nu facusera nimic…ei doar fugeau din calea jandarmilor. Nu au aruncat cu pietre, nu au aruncat cu sticle, nimic din toate astea…oamenii doar faceau ce faceam si eu..fugeau din calea jandarmilor. Scena asta care m-a oripilat am privit-o de pe colt, de la Capsa si pacat ca ma speriasem atat de tare si tremuram, incat n-am fost in stare sa scot camera foto din rucsacul lui Dragos, dar am vazut ca a aparut pe youtube o filmare de 16 minute cu povestea asta.

E cumplit ca s-a ajuns la astfel de violente, ca politicienii incearca sa ii scoata tapi ispasitori pe cei din galeriile de fotbal si pana la urma si aia din galerie sunt oameni, au un job, platesc taxe si impozite, patesc facturi si sunt afectati de ce se intampla in tara asta.

Oamenii care au iesit in strada n-au fost manipulati de partide, de lideri politici,  de galerii, au iesit pentru ca nemultumirile populatiei s-au accentuat si a fost suficienta scanteia cu Legea sanatatii si demisia Doctorului Arafat.

Desi am fost sfatuita sa stau in casa, sa nu ies, sa nu…sa nu…voi merge si in seara asta.

Nu am aruncat cu pietre in jandarmi, nu am fortat niciun cordon de ordine, nu am agresat pe nimeni…am fost pasnica si asa voi fi si in seara asta.

Acum, daca o sa imi iau bataie, spaga mea sa fie…

Cu fata putin amuzata si cu tonul cam la fel l-am intrebat Si ce sa scrii tu pe el ? Fara a sta ore in sir pe ganduri, mi-a raspuns simplu : Despre inot si jocuri pe calculator.

Pentru ca astea sunt lucrurile care, de bine – de rau, il definesc in momentul de fata. Pentru ca stie ca ii place si, intuitiv, a stiut ca un blog e pentru a scrie despre lucrurile care te caracterizeaza. Pentru ca replica urmatoare (As putea sa scriu despre concursuri, sa pun poze, sa vada si altii ce facem noi, si sa stie toata lumea) mi-a demonstrat ca in mintea unui copil in crestere, lucrurile sunt simple. Faci ceva pentru ca iti place, pentru ca vrei sa stie si altii despre lucrurile astea, si pentru ca poti oferi informatii relevante.

Am stabilit ca daca ajunge la juniori la inot (iar acesta vom stii abia dupa anul acesta) ne vom apuca de treaba J

Pana una alta, in weekendul acesta il astept la mine, pentru programe culturale si de amuzament. Asa ca voi fi (din nou) offline, pana duminca. Sa ne citim sanatosi. Si sa ascultati copiii, ca spun lucruri mai destepte decat credem cateodata.

Post fara diactritice, pentu ca a fost scris la un alt calculator. Si publicat dupa mai multa vreme decat planuiam, pentru ca cei de la UPC mi-au taiat si net si TV, asa ca functionez pe un modem Vodafone care merge in reluare. 

Filed under: supa de sentimente ]]> http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/13/copiii-nu-spun-lucruri-traznite/feed/ 0 sareadinbucate http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/10/escapade-literare/ http://sareadinbucate.wordpress.com/2012/01/10/escapade-literare/#comments Tue, 10 Jan 2012 16:57:12 +0000 Oana http://sareadinbucate.wordpress.com/?p=2564 ]]> Uneori, viața te face să o iei de la capăt. Uneori, suntem bucăți din personaje de literatură, fie că de place sau nu, fie că recunoaștem sau negăm cu îndărătnicie. Uneori, Vila Amalia e un refugiu pentru orice doritor de simplu-complex. Azi, fragmente.

De fiecare dată când plonja în apa unei piscine – de fiecare dată când regăsea ambianța sonoră, atât de stranie, a unei piscine – ,trupul ei, înotând până la epuizare, recăpăta un soi de putere.

…

Urmă o stare de imponderabilitate. 

O stare stranie când trupul se depărtează încet de el însuși. Când totul se usucă în lumea lăuntrică. Când luciditatea sau cel puțin vidul încep să se miște în craniu. 

Când suferința, dacă persistă, e mai puțin apăsătoare. 

Când suferința te face măcar să suferi altundeva, puțin mai departe decât trupul însuși. 

…

Cei care nu ne merită nu ne sunt credincioși. 

Iată ce-și spunea Ann în visul pe care-l visa. 

Au primit să ne fie alături, dar nu cu lașitatea sau cu lenevia lor, nu cu indiferența, cu trândăvia, cu nevolnicia sau prostia lor. 

Observăm, așezate în fotoliile noastre, întinse în căzile noastre de baie, culcate în paturile noastre, creaturi apatice sau absente pentru care nu mai existăm. 

Nu pe ele le trădăm părăsindu-le.

Pasivitatea și văicăreala lor ne-au abandonat, înainte să ne treacă prin gând să ne rupem de ele.

…

Căci viața între bărbați și femei e o furtună permanentă. 

Între chipurile lor, aerul este mai intens – mai ostil, mai fulgurant – decât între arbori sau pietre. 

Uneori, rareori, în rarele clipe frumoase, fulgerul cade cu adevărat, ucide cu adevărat. Este iubirea.

Cum e bărbatul, așa e și femeia.

Cădeau în spate. Cădeau pe spate.

…

În fiecare iubire există ceva care ne fascinează. Ceva cu mult mai vechi decât ceea ce poate fi numit cu cuvintele învățate mult după ce ne-am născut. Dar ceea ce iubea ea în felul acesta nu mai era un bărbat. Era o casă care o chema la ea. Era un perete stâncos de care încerca să se agațe. Era un colț de iarbă, cu lumină, cu rocă vulcanică și foc lăuntric, unde dorea să trăiască. Ceva pe cât de intens pe atât de impetuos o întâmpina de fiecare dată când ajungea la stânca vulcanică. Era ca o ființă pe care nu o poți numi, dar care, nu se știe cum, te recunoaște, te liniștește, te înțelege, te ascultă, te susține, te iubește.

…

Fragmente subiectiv selectate din cartea Vila Amalia (Pascal Quignard, ed. Humanitas). Va urma recenzia.

(Sursa foto)