(un fel de a se povesti al unei oarecare ei, care poate fi uneori şi eu…restul posturilor să regăsesc la categoria Jurnalul ei din stânga ecranului)
Azi mi-a fost dor de verde, aşa cum îmi e dor de un răsărit pierdut la mare. Încă am o urmă de scoică care m-a zgâriat cândva, într-un timp nedefinit, când marea se citea mereu în doi. Azi aş îmbrăţişa-o doar pentru mine, poate atunci voi găsi o oglindă din care soarele să îmi spună că sunt tot la locul meu şi doar am crescut puţin.
Azi oglinda mă priveşte aproape cu ură. Încerc să desluşesc în spatele ei trăsăturile pe care mi le ştiam, şi le ghicesc mai mult. Era o perioadă când mă defineam simplu şi concis. A urmat apoi perioada când am crezut că trebuie să fiu mai femeie, şi am început să mă definesc complicat şi prin umbre. Azi privesc oglinda şi din spatele ei par că mă privesc alţi ochi, altă gură, alte întrebări arcuite. Am crezut că mă voi defini în cuvinte. Până când cuvintele mele nu au mai primit răspuns. Sau până mi-am făcut curaj să le arunc şi a fost prea târziu.
Azi am vrut să îl sun. Dar dacă nu răspunde? Mai bine mai tac puţin. Chiar dacă tot ce vroiam să îi transmit e că sunt fericită puţin. Nici eu nu ştiu cum am ajuns aşa (ţi-am spus doar că nu mă recunosc), ştiu doar că azi am mai renunţat o dată. Mă întreb dacă vine un timp când a renunţa devine gest reflex şi nu mai ai păreri de rău după. Nu numai pentru el…Aşa, în general.
Bineînţeles, voi încerca să scriu o poezie. Dar nici măcar asta nu mai iese cum trebuie. Am cam pierdut exerciţiul sincerităţii în scris, sau cel puţin al încercării de a îmi desena sufletul din cuvinte. Cu fiecare clipă ce trece, cuvântul nu îmi mai e de ajuns. Chiar dacă uneori mă doare, şi alteori reuşeste să mă facă să zâmbesc ore în şir. Au început să mă obosească discuţiile-monolog în doi via messenger, sau cuvintele aruncate fără a gândi via mailuri. Sau zilele în care, după lungi chinuri creatoare, reuşeşti să apeşti butonul send…şi atât. Cuvintele sunt frumoase, însă atunci când sunt lăsate să zboare uni-direcţional se întorc pentru a tăia. Mai ales cuvintele scrise, dovezi palpabile ale unui moment de slăbiciune, de dragoste extremă, de furie sau doar de dor descătuşat.
Azi constat că cel mai bine îmi fac Oamenii, nu cuvintele, oricât de frumoase şi definitive ar fii ele. Zâmbetele lor sincere. Îmbrăţişările care te lasă fără aer. Tăcerile cu tâlc. Şi chiar dacă nu mă recunoaşte oglinda, mă recunosc în fiecare dintre cei care îmi sunt aproape. Căci de la ei învăţ, şi lângă ei sunt mereu mai frumoasă şi mai bună.
Azi mi-a fost dor de verde, aşa cum îmi e dor de Marea Neagră, într-un răsărit pierdut pe plaja Vămii. Doar că ştiu că nu e dor pierdut, căci aseară, pentru prima dată după mult timp, am visat fără teamă. Şi a fost ploaie, şi am râs, şi am alergat descuţi după fluturi pe o plajă cum numai în vis poţi avea. Şi m-am trezit ştiind că Viaţa nu e mereu despre cuvinte. E şi despre Tăceri. Şi mai ales, despre Oamenii care le au în puterea lor.
Like this:
Be the first to like this post.
Piesa de azi nu stiu pe unde am descoperit-o, stiu doar ca Siameza m-a pus prima oara sa ascult Lady Antebellum. Intre timp oamenii au inregistrat piese mult mai cunoscute, eu am uitat de acordurile din clipul de mai jos pana acum cateva minute.Mi se pare piesa potrivita pentru a imi aduce aminte ca, oricat de tare ne inchidem in noi uneori,. nu suntem singuri. Sau poate doar devenim asa, prin alegeri. Uneori, important e sa spui doar Multumesc. Sau sa zambesti.
Comentarii recente