A fost odată un Om

…care, într-o noapte veche de vară, mi-a destăinuit tainele constelațiilor. Și de la care am aflat cele mai frumoase povești despre stele căzătoare. Același Om lângă care am învățat frumusețea dorințelor făcute sub meteoriți ce brăzdează cerul

…care, de drag și prietenie, m-a rugat să-i fiu domnișoară de onoare. Atunci când eu nu știam ale mod de a mă îmbrăca în afară de blugi de adidași. Același Om care mi-a spus că îmi stă bine la costum și care a zâmbit când mi-a văzut prima pereche de pantofi

…care mi-a spus, atunci când nu știam ce să aleg, că frumusețea viselor nu stă în împachetarea lor și păstrarea lor în suflet. Ci în puterea de a le urmări dincolo de limitele pe care crezi că le ai.

…care, cândva, mi-a povestit istorie muzicală. Și de la care am învățat să iubesc folkul, chiar dacă mi-era cunoscut de dinainte

…de la care am învățat primele noțiuni de orientare cu busola, primele plante medicinale sălbatice și care m-a provocat, atunci când nici măcar eu nu știam că pot, să învăț niște copii despre toate astea. Și câteva în plus

… care vedea în orice lucru o lecție de Viață. Și de dragoste din partea Cerului. Și care, nici măcar atunci când o boală stupidă l-a ros din interior, nu s-a plâns.

…care mi-a spus că oamenii greșesc. Și de la care am învățat ce înseamnă să ierți.

A fost o dată un Om fără de care, eu de azi nu aș mai fi fost probabil aceeași. Și au trecut șase ani (azi) de când s-a dus să învețe și alte galaxii despre frumusețea de a fi generos, sincer și plin de respect pentru Viața de lângă tine și pentru Cerul ce o păzește.

Mie mi-a luat șase ani să povestesc despre el. Doar că azi, lângă acorduri care mi l-au adus brusc în minte, nu am vrut să plâng. Ci doar să îmi aduc aminte că, dincolo de minciuni, egoism sau prietenii care ne rănesc la un moment dat, există pentru fiecare dintre noi, câțiva Oameni care ne schimbă. Și care trăiesc prin asta.

Și mi-am adus aminte că uneori, ne trezim prea târziu și greu și dureros să spunem Mulțumesc și Te iubesc. 

A fost odată un Om. Și este. Și va fi. Pentru fiecare dintre noi.

La final, rămâne praf de stele

jurnalul ei (3)

[se continuă seria de scrieri care pot fi partea de jurnal al unei oarecare femei, în care se găsesc bucăţi din mine, mai mult sau mai puţin metaforizate. Pentru cei interesaţi, găsiţi primele părţi, şi posibil următoarele, în categoria "jurnalul ei"]

E trecut de miezul nopţii şi azi nu îmi pierd noapte în lamentări triste despre cel ce ar fi fost să fie. Azi aştept şi definesc aşteptări.

Exista o perioadă când aşteptam ca un cerşetor la un colţ de stradă o rază de iubire, o îmbrăţisăre, un semn oarecare. Undeva, la mijloc de drum, atunci când nici unul dintre noi nu mai aştepta sau căuta, m-am izbit de omul care avea să mă înveţe că aşteptarea e poate lucrul cel mai bun. Pentru că te formează, pentru că stând acolo, la colţul meu de stradă, am avut ocazia să văd toţi trecătorii grăbiţi prin viaţa lor sau prin viaţa mea. Pentru că atunci când ne-am ciocnit pe o oarecare trecere de pietoni am fost uimiţi până la tăcere.

A fost apoi momentul în care nu mai aşteptam, dar proiectam aşteptări. De la cel de lângă mine, de la mine, sau doar de la noi. Şi dincolo de a îmi păstra credinţa fermă că e bine să ai aşteptări înalte de la cel de lângă tine (mai ales când totul se bazeză pe credinţa cealaltă, şi anume că celălalt trebuie să fiu un resort care să te tragă în sus, şi să mergi înainte), am învăţat că uneori e bine să îţi temperezi aşteptările viitoare. Pentru că numai aşa, bucuria descoperirii fiecărui detaliu va fi deplină, şi fiecare pas făcut înainte va fi unul firesc şi frumos, nu unul programat şi anticipat.

Azi aştept cu dorul îndrăgostitei de un drag plecat departe, cu teama femeii îngrijorate, cu naivitatea copilului din mine. Pentru că azi fac ceea ce uitasem să fac de mult: să aştept nu cu disperare, nu cu mânie, nu cu frustrare. Azi aştept doar de iubire. Şi e bine aşa.

Azi sunt fericită în aşteptarea mea cuminte, trecută de miezul nopţii, pentru că ştiu că el e în drum spre casă şi spre inima mea.

jurnalul ei (2)

[jurnal cu caracter (auto)fictional, creat din stari diverse si amestecate, puse in seama unei oarecare femei care traieste, spera, iubeste sau nu. Ca oricare dintre noi]

Azi sunt un pic prinsa intre doua lumi. Bineinteles, noptile desenate pe diverse foi si orele ce se aduna treze pana spre dimineata imi lasa mainile moi si ochii reci. Mi-am umplut camera biroului cu fundite rosii si clopotei si figurine de lemn ca pentru sarbatoare. Imi doresc sa simt bucuria Sarbatorilor, cu aviditate, cu sete, cu lacomie. Si imi e teama, pentru ca nu vreau sa ma trezesc cu un gol in stomac, ca iar au trecut toate, iar eu am trecut pe langa ele fara sa ma imbrac in alb, fara sa ma rup, fara sa sclipesc.

Senzatie de dimineata: oamenii se misca repede, lumea e in alergare. Iar eu ma misc cu aceeasi rapiditate, dar camera ce ma filmeaza e in slow-motion. De aceea, pe langa mine alearga numai umbre, unele colorate, altele gri, trasaturi nedefinite ale oamenilor nedefiniti. Daca intind mana si aleg pe cineva la intamplare ce se intampla oare?

Senzatie undeva spre pranz. Ti-am simtit parfumul. Undeva, ca un pumn in plex, s-au strans toate cuvintele nerostite si au luat forma unui ceva nedefinit. Bine ca eram in picioare si ma tineam de o margine de toc de usa, altfel ai fi vazut cu mi s-au inmuiat picioarele si aproape nu imi mai dadeau ascultare. Mi-e drag de tine cand zambesti, chiar daca te vad din ce in ce mai rar, chiar daca ai fugit intr-o alta lume, chiar daca stiu ca in curand nici macar intalniri intamplatoare nu vor mai fi. Sau poate tocmai de-asta. Sentimentul pierderii viitoare si iminente imi creaza goluri de gandire rationala. Poate de-asta te caut cu aviditate, poate de-asta te-as chema sa mai vii cu mine la un concert, sau poate doua. Ca sa iti mai fur putin din zambet si energie si sa te pastrez intact si frumos in amintire. Ma gandesc ca mi-ar fi mai usor sa fiu indragostita de tine. As stii ca asa nu am nicio sansa, si mi-as strange boaba de lucruri impartite si as disparea. Dar nu sunt, asa ca ma agat de tine pentru ca imi e esti doar incredibil de drag si de aproape si de…altfel in toate modurile si defintiile posibile.

Senzatie de intunecare. Mi-am rearanjat lucrurile pe pervazul ferestrei. Jucaria de anul trecut, ce Mos Nicolae a pus-o in ghete, a fost stearsa de praf. Aduceri aminte ale cautarii de atunci, a drumului prin Ploiestiul intunecat, a golului ce incepusem sa il simtim in dragostea pe care ne-o doream perfecta. Am uitat ca un cub perfect are coltul spart, vorba lui Nichita Stanescu, si ne-am agatat in pus caramizi. Cu toate astea, amintirile trecutului sunt senine si moi, as putea sa le folosesc drept perna in seara asta.

Senzatie de noapte. Azi as vrea sa am pe cineva langa care sa dorm. Nu, nu vreau nimic mai mult, doar o imbratisare calda si un umar pe care sa imi sprijin capul plin de gaze, fluturi si alte animale imaginative. Oare cum ar fi sa primesti un mesaj din neant in care sa scrie “nu vrei sa dormi cu mine?”. E doar o simpla declaratie de pace, caldura si liniste intre doi oameni. Declaratie pe care nu am si nu are de catre cine sa imi fie adresata.

jurnalul ei (1)

[o durere de cap care se aproprie de 12 ore durata imi macina incet-incet gandurile si pornirile. scriu acum cu ochii semi-inchisi pentru ca nu suport lumina, albul calcultatorului, literele danseaza aberant. asa ca, azi, doar o bucata de copy-paste dintr-un jurnal care poate fi al meu, al ei, al unei oarecare femei. v-am pupat]

imi e dor sa scriu cuiva. sa am poezie in varf de degete. sa trimit mailuri la miez de noapte in care desciferz vise. sa zambesc frumos cand primesc raspuns. sa ma cert in cuvinte. sa iubesc in cuvinte. sa imbratisez virtual. sa imi insir dorul pe tastatura. si as putea face toate astea, si nu am cui.

o data, de mult, scriam scrisori si le furisam printre foile pe care le avea imprastiate pe masa de lucru in biblioteca. o data, mai aproape, am inceput o frumoasa prietenie prin schimbul de emailuri. scriam banalitati. scriam povesti. scriam despre cum vedeam o lume noua. o data, m-am indragostit scriind asa. ne puneam sufletul pe tava, si lirismul de miez de noapte ne tinea loc de dragoste in miez de zi. pana ne-am ciocnit in realitate. pana cand cuvintele sunau disonant si dezacordat cu ceea ce traiam. pana n-am mai iubit. nici eu, nici el.

acum as scrie cuiva, care la cap de fir si in fata monitorului sa taca si sa zambeasca. sa nu imi judece pornirile copilaresti si poezia care imi curge la fel de copilaresc prin degete. sa imi imbratiseze tristetile. sa imi descifreze visele. si mai prost e ca as stii cui sa ii scriu dar degetele mele nu apasa niciodata “send”. pentru ca el nu ar fi doar un om la capatul monitorului. asa ca scriu aici despre tot si toate. si parca nu pot fi sincera nici cu mine, nici cu pagina asta alba de ecran. asa ca ii scriu aici. lui sau oricui.

rasfoiam in drum spre casa o carte ce i-am cumparat-o maica-mii. se numeste “noi suntem zeite” si e semnata de alice nastase. si e o serie de scrisuri puse sub forma de email. si au inceput sa ma manace buricele degetelor.

“Nu stiu sa ma port cu tine, nu stiu sa te pastrez,  nu stiu sa te pierd. Nu-ti spun niciodata lucrurile pe care as vrea sa ti le spun, dar nici nu tac, atunci cand ar trebui sa tac. Indrug nerozii, intr-o fastaceala aiuritoare, pe care nu pot nici s-o explic, nici s-o stapanesc. Imi spun intruna ca nu te vreau, ca nu-mi lipsesti, ca nu mi-e dor de tine, dar fac asta clipa de clipa, minut de minut, vis de vis, cu o consecventa aberanta…”

si stau si ma intreb daca toate femeile sunt la fel de patetice cand li se frang vise, cand se indragostesc de “fructul interzis”, cand nu stiu cum sa clarifice o situatie care pana la urma pare normala si fara complicatii. si mai ales daca toate isi pun o tona de intrebari.

imi e dor sa visez litere si sa le impartasesc in complicitatea unui  doi, care nu trebuie sa fie un noi.