jurnalul ei (2)

[jurnal cu caracter (auto)fictional, creat din stari diverse si amestecate, puse in seama unei oarecare femei care traieste, spera, iubeste sau nu. Ca oricare dintre noi]

Azi sunt un pic prinsa intre doua lumi. Bineinteles, noptile desenate pe diverse foi si orele ce se aduna treze pana spre dimineata imi lasa mainile moi si ochii reci. Mi-am umplut camera biroului cu fundite rosii si clopotei si figurine de lemn ca pentru sarbatoare. Imi doresc sa simt bucuria Sarbatorilor, cu aviditate, cu sete, cu lacomie. Si imi e teama, pentru ca nu vreau sa ma trezesc cu un gol in stomac, ca iar au trecut toate, iar eu am trecut pe langa ele fara sa ma imbrac in alb, fara sa ma rup, fara sa sclipesc.

Senzatie de dimineata: oamenii se misca repede, lumea e in alergare. Iar eu ma misc cu aceeasi rapiditate, dar camera ce ma filmeaza e in slow-motion. De aceea, pe langa mine alearga numai umbre, unele colorate, altele gri, trasaturi nedefinite ale oamenilor nedefiniti. Daca intind mana si aleg pe cineva la intamplare ce se intampla oare?

Senzatie undeva spre pranz. Ti-am simtit parfumul. Undeva, ca un pumn in plex, s-au strans toate cuvintele nerostite si au luat forma unui ceva nedefinit. Bine ca eram in picioare si ma tineam de o margine de toc de usa, altfel ai fi vazut cu mi s-au inmuiat picioarele si aproape nu imi mai dadeau ascultare. Mi-e drag de tine cand zambesti, chiar daca te vad din ce in ce mai rar, chiar daca ai fugit intr-o alta lume, chiar daca stiu ca in curand nici macar intalniri intamplatoare nu vor mai fi. Sau poate tocmai de-asta. Sentimentul pierderii viitoare si iminente imi creaza goluri de gandire rationala. Poate de-asta te caut cu aviditate, poate de-asta te-as chema sa mai vii cu mine la un concert, sau poate doua. Ca sa iti mai fur putin din zambet si energie si sa te pastrez intact si frumos in amintire. Ma gandesc ca mi-ar fi mai usor sa fiu indragostita de tine. As stii ca asa nu am nicio sansa, si mi-as strange boaba de lucruri impartite si as disparea. Dar nu sunt, asa ca ma agat de tine pentru ca imi e esti doar incredibil de drag si de aproape si de…altfel in toate modurile si defintiile posibile.

Senzatie de intunecare. Mi-am rearanjat lucrurile pe pervazul ferestrei. Jucaria de anul trecut, ce Mos Nicolae a pus-o in ghete, a fost stearsa de praf. Aduceri aminte ale cautarii de atunci, a drumului prin Ploiestiul intunecat, a golului ce incepusem sa il simtim in dragostea pe care ne-o doream perfecta. Am uitat ca un cub perfect are coltul spart, vorba lui Nichita Stanescu, si ne-am agatat in pus caramizi. Cu toate astea, amintirile trecutului sunt senine si moi, as putea sa le folosesc drept perna in seara asta.

Senzatie de noapte. Azi as vrea sa am pe cineva langa care sa dorm. Nu, nu vreau nimic mai mult, doar o imbratisare calda si un umar pe care sa imi sprijin capul plin de gaze, fluturi si alte animale imaginative. Oare cum ar fi sa primesti un mesaj din neant in care sa scrie “nu vrei sa dormi cu mine?”. E doar o simpla declaratie de pace, caldura si liniste intre doi oameni. Declaratie pe care nu am si nu are de catre cine sa imi fie adresata.

jurnalul ei (1)

[o durere de cap care se aproprie de 12 ore durata imi macina incet-incet gandurile si pornirile. scriu acum cu ochii semi-inchisi pentru ca nu suport lumina, albul calcultatorului, literele danseaza aberant. asa ca, azi, doar o bucata de copy-paste dintr-un jurnal care poate fi al meu, al ei, al unei oarecare femei. v-am pupat]

imi e dor sa scriu cuiva. sa am poezie in varf de degete. sa trimit mailuri la miez de noapte in care desciferz vise. sa zambesc frumos cand primesc raspuns. sa ma cert in cuvinte. sa iubesc in cuvinte. sa imbratisez virtual. sa imi insir dorul pe tastatura. si as putea face toate astea, si nu am cui.

o data, de mult, scriam scrisori si le furisam printre foile pe care le avea imprastiate pe masa de lucru in biblioteca. o data, mai aproape, am inceput o frumoasa prietenie prin schimbul de emailuri. scriam banalitati. scriam povesti. scriam despre cum vedeam o lume noua. o data, m-am indragostit scriind asa. ne puneam sufletul pe tava, si lirismul de miez de noapte ne tinea loc de dragoste in miez de zi. pana ne-am ciocnit in realitate. pana cand cuvintele sunau disonant si dezacordat cu ceea ce traiam. pana n-am mai iubit. nici eu, nici el.

acum as scrie cuiva, care la cap de fir si in fata monitorului sa taca si sa zambeasca. sa nu imi judece pornirile copilaresti si poezia care imi curge la fel de copilaresc prin degete. sa imi imbratiseze tristetile. sa imi descifreze visele. si mai prost e ca as stii cui sa ii scriu dar degetele mele nu apasa niciodata “send”. pentru ca el nu ar fi doar un om la capatul monitorului. asa ca scriu aici despre tot si toate. si parca nu pot fi sincera nici cu mine, nici cu pagina asta alba de ecran. asa ca ii scriu aici. lui sau oricui.

rasfoiam in drum spre casa o carte ce i-am cumparat-o maica-mii. se numeste “noi suntem zeite” si e semnata de alice nastase. si e o serie de scrisuri puse sub forma de email. si au inceput sa ma manace buricele degetelor.

“Nu stiu sa ma port cu tine, nu stiu sa te pastrez,  nu stiu sa te pierd. Nu-ti spun niciodata lucrurile pe care as vrea sa ti le spun, dar nici nu tac, atunci cand ar trebui sa tac. Indrug nerozii, intr-o fastaceala aiuritoare, pe care nu pot nici s-o explic, nici s-o stapanesc. Imi spun intruna ca nu te vreau, ca nu-mi lipsesti, ca nu mi-e dor de tine, dar fac asta clipa de clipa, minut de minut, vis de vis, cu o consecventa aberanta…”

si stau si ma intreb daca toate femeile sunt la fel de patetice cand li se frang vise, cand se indragostesc de “fructul interzis”, cand nu stiu cum sa clarifice o situatie care pana la urma pare normala si fara complicatii. si mai ales daca toate isi pun o tona de intrebari.

imi e dor sa visez litere si sa le impartasesc in complicitatea unui  doi, care nu trebuie sa fie un noi.

Amuzamente [moment poetic]

Ce gluma buna suntem noi doi!

O potrivire

fara rost

a doua concepte

fara sens,

starnind

zambete, uneori

hohote

atunci cand un zeu

oarecare

da un chef

cu prea mult

fum, verde, alcool

Ne pastreaza altii in amintire

ne dau mai departe

ne modifica

ne arunca la alte mese

in alte contexte

pentru posteritate.

Ce gluma buna suntem noi doi…

(pacat ca am uitat poanta)

[jocuri de cuvinte insirate in ceata drumului spre ploiesti, dinspre bacau. pentru a ascunde taceri, frustarari, ignorari, te-am desenat in cateva feluri. acesta e unul dintre ele]

Nocturne II

[sursa foto - "Anxiety is not a feeling, is a state of mind"]

Timpul se scuge de jos in sus, in forma de elipsa

Iar eu ma regasesc periodic in acelasi punct

de unde au plecat toate

Noapte si tacere

Era o vreme cand inserarile veneau la pachet cu tine

si visele aveau gustul carnii tale

Era o vreme cand noptile veneau greu

cu durere

Era o vreme cand ne jucam si descopeream prietenia

Cand telefonul suna a mesaj dupa miezul noptii

cand radeam

absurd amar acru acid alternosferic apocaliptic

Undeva, am iesit din joc si ecuatie

am aruncat totul in urma si am inceput sa

desenez schelete de copaci de oameni de suflete

Te-am speriat si nu am vrut si te-am incoltit din atatea locuri ca te-ai evaporat

…

Azi nu mai stiu a cui e vina

si nici nu mai incerc

poate si tu esti la fel de obosit ca si mine

si poate

dormi?

…

Cercuri cu temeri

Alergăm în cerc. Pentru ca în fiecare clipă ne dezicem de ceea ce suntem şi spunem că vrem mai mult. Pentru că, în fiecare următoare clipă, fugim de imaginea din oglidă pentru a reveni la ce am fost. Refuzăm să creştem, să uităm. Cu aceeşi îndârjire însă, preferăm să ne prefacem că e bine. Ce faci când revii la punctul de la care ai plecat? Îl mai cunoşti, îl mai guşti, îl mai simţi?

Îmi plimbam picioarele verzi prin noaptea campusului Grozăveşti. Sau aproape dimineaţa acestuia. Trei căţei dormeau pe alee, şi am mers pe vârfuri pentru a nu trezi spiritul de lătrător din ei. Care s-ar fi propagat printre cei încă mulţi câini adormiţi prin iarbă, prin tufişuri, prin faţa căminelor. Şi era linişte. Atât de linişte că îţi auzeai inima bătând mai tare. Atât de linişte că îţi era teamă că se va sparge. Atât de linişte, că am căutat o mână lângă mine de care să mă agăţ, uitând că merg singură spre casă. Atunci, abia mi s-a făcut frică. De noapte, linişte, de sentimentul de loc părăsit din care îmi trag resursele de odihnă, de zgomotele din jur. O frică paralizantă.

Am închis ochii şi am cântat în minte. Orice, tot, bucăţi de piese. Am rememorat bucată cu bucată seara care trecuse, am trecut peste sentimentul că cineva drag ar fi supărat pe mine sau pe un gest al meu (până la urmă, toţi obosim cumva, cândva), am zâmbit de zâmbetul altcuiva, mi-am adus aminte de îmbrăţişări, de atmosfera de palat şi candelabrele printre care zăream scena cu sunete de jazz, şi am mers înainte.

Aseară, mi-a fost teamă de mine. De liniştea care s-ar putea aşeza dacă mai închid uşi, dacă pun câini la porţi. De faptul că, pentru a fi viu, un loc (şi un om) are nevoie de mai mult decât cămine populate cu mii de suflete. Are nevoie să respire. Şi are nevoie de lumină. Şi, din când în când, de o mână pe care să o strângă atunci când îi e teamă.

Alergăm în cerc. O dată la o mie şi ceva de secunde, sau poate minute, sau poate chiar ani, spaţiul se destramă. Atunci începem să ne pierdem în forme care seamă cu o cochilie de melc. Până la final.