A fost odată un Om

…care, într-o noapte veche de vară, mi-a destăinuit tainele constelațiilor. Și de la care am aflat cele mai frumoase povești despre stele căzătoare. Același Om lângă care am învățat frumusețea dorințelor făcute sub meteoriți ce brăzdează cerul

…care, de drag și prietenie, m-a rugat să-i fiu domnișoară de onoare. Atunci când eu nu știam ale mod de a mă îmbrăca în afară de blugi de adidași. Același Om care mi-a spus că îmi stă bine la costum și care a zâmbit când mi-a văzut prima pereche de pantofi

…care mi-a spus, atunci când nu știam ce să aleg, că frumusețea viselor nu stă în împachetarea lor și păstrarea lor în suflet. Ci în puterea de a le urmări dincolo de limitele pe care crezi că le ai.

…care, cândva, mi-a povestit istorie muzicală. Și de la care am învățat să iubesc folkul, chiar dacă mi-era cunoscut de dinainte

…de la care am învățat primele noțiuni de orientare cu busola, primele plante medicinale sălbatice și care m-a provocat, atunci când nici măcar eu nu știam că pot, să învăț niște copii despre toate astea. Și câteva în plus

… care vedea în orice lucru o lecție de Viață. Și de dragoste din partea Cerului. Și care, nici măcar atunci când o boală stupidă l-a ros din interior, nu s-a plâns.

…care mi-a spus că oamenii greșesc. Și de la care am învățat ce înseamnă să ierți.

A fost o dată un Om fără de care, eu de azi nu aș mai fi fost probabil aceeași. Și au trecut șase ani (azi) de când s-a dus să învețe și alte galaxii despre frumusețea de a fi generos, sincer și plin de respect pentru Viața de lângă tine și pentru Cerul ce o păzește.

Mie mi-a luat șase ani să povestesc despre el. Doar că azi, lângă acorduri care mi l-au adus brusc în minte, nu am vrut să plâng. Ci doar să îmi aduc aminte că, dincolo de minciuni, egoism sau prietenii care ne rănesc la un moment dat, există pentru fiecare dintre noi, câțiva Oameni care ne schimbă. Și care trăiesc prin asta.

Și mi-am adus aminte că uneori, ne trezim prea târziu și greu și dureros să spunem Mulțumesc și Te iubesc. 

A fost odată un Om. Și este. Și va fi. Pentru fiecare dintre noi.

La final, rămâne praf de stele

Delta in viteza unui weekend

Am facut-o si pe-asta. 6 ore si mai bine din Bucuresti, pana hat, pe malul Dunarii, la Mahmudia. Nu singura, bineinteles. Cu oamenii cu care anul trecut am impartit Parisul (si cativa noi, ca doar a trecut un an), si alturi de care am scris povesti aici si aici. Doar ca de data asta, pozele au aparut inaintea povestii.

M-a intrebat cineva acum vreo cinci minute cum a fost. Raspunsuri posibile. Si toate la fel de adevarate:

1. Asa cum trebuie. Cu nebunie cat se cuvine (destula pentru o baie in piscina la 5 dimineata), cu somn in minus (asa cum se intampla cand orele sunt putine si esti colectionar de amintiri frumoase, ca mine), cu ras si destindere din plin (fie ca a fost vorba de karaoke la miez de noapte sau de pescuit).

2. Culoare. Verde. Si albastru. Caci vremea a tinut cu noi, si cerul ne-a fost perfect senin. Iar Delta e toata verde, cu atatea nuante subtile ca te pierzi privind spre ele. Si pare sa se intinda mereu dincolo de orizont. Iar verdele frunzelor de nufar, spart de alb sau galben de floare rara, imi va ramane imagine draga. La fel pasarile aciuate pe ici pe colo. Imaginea fugitiva a unui pelican (cred ca e imortalizat totusi pe o poza). Egretele. Pisicile intinse la soare. Oamenii care isi zambesc atunci cand se intersecteaza pe canale, si isi fac cu mana in semn de salut. Imagini mici si romantioase. Raman macar putin asa. Acestea sunt momentele in care mi-am lasat capul pe marginea barcii, si am visat vreo cinci minute cu ochii deschisi spre un cer luminos. Destul cat sa am o parte de Delta aproape de suflet.

Reflexii

3. Amuzant, incitant, inedit. Ca atunci cand seara de karaoke incepe cand tu inca te balacesti in piscina si canti cu parul ud. Heeeeiii, heeeeiiii, what’s going on?  Ca atunci cand razi in hohote intr-o salupa in plina viteza. Sau cand barca cu fete (preponderet cu fete, ca sa fim sinceri pana la capat) e agatata de alta barca. La propiu agatata. Momentele in care se prind pesti. Mini-pesti, de fapt. De catre fetele care nu prea le au cu pescuitul. Saritul pe valuri sau intrecerea regizata intre salupe. Viteza. Oamenii care isi fac poze de pe o barca pe alta sau comunica prin semne.

Speed mood

Sunt primele raspunsuri care mi-au venit in minte. Amalgam. O fii fost iesire scurta, drumul lung, dar pentru mine a fost suficient. O serie de ore care au adunat o serie de stari. Mi-a fost bine, si stiu ca nu numai mie mi-a fost asa. Am fost toti un pic altfel decat suntem in fiecare zi si ne-a fost frumos asa. Zic eu…:)

Imagine de pe balcon, cu subsemnata

Ganduri despre eu/Ea si tu/non-El

Intalnirile noastre au gustul amar al ceaiului verde care a stat prea mult in apa intai fierbinte, apoi calduta. A fost o vreme cand ma intrebam de ce tocmai noi, dintre toti ceilalti, eram mereu asa, cu un picior in afara vietii celuilalt. Si mai apoi de ce revederile ne-au devenit ceai pregatit la timp. A fost o seara in care am facut bilantul si am ras.

Privirea ta ma ocoleste deseori atunci cand ne intalnim. Iti e frica de chipul meu, asa cum alta data il cautai. Credeam ca faci asta de rusine, apoi am vazut ca in privirea mea o vezi tot pe Ea.

Privirea mea te priveste cu ochi atent astazi. Era o vreme cand iti scriam poeme de amor prin genele stranse. Azi te privesc cu curiozitate, caci te descopar in alt mod. Ciudate sunt caile vietii, atunci cand incepi sa vezi abia dupa ce ai crezut ca ai vazut totul. Desenez pe harta sufletului un tu si un El. La fel?

Mana ta mai atinge mana mea din greseala si o fereste, pe parca pielea mea ar arde. Caci pielea mea nu e mea, ci a Ei, si stii ca orice atingere mai indelungata va face sa iti fie din ce in ce mai greu.

Mana mea iti mai mangaie parul din cand in cand. Cu dragul jocului fara cuvinte a unui oarecare ieri, cu grija pentru copilul ce il vede in spatele omului mereu matur. Pentru El, atingerea e fara echivoc. E semnul unei mari iubiri ce si-a trait orice declaratie scrisa.

Cuvintele tale spun banalitati. Mereu aceleasi, rasucite poate de un eveniment oarecare, si se indreapta spre mine usor. Lasa in spate semne de intrebare, lini ferate trasate de intuitii, globuri de cristal. Stii ca Ea le-ar citi pe toate, si ti-ar raspunde cu epistole pe nisipul de la Marea Neagra.

Urechile mele astazi aud doar alb-negru. Asa cum citeau candva. Intr-o vreme in care tu erai El, si eu ma credeam Ea. Vremea povestilor si a lui “pentru totdeauna”.

Azi, degeaba as mai fii Ea cand tu nu mai esti El pentru mine, ci pentru Alta.

De aceea, dragul meu, putem sa radem noi, ca de doi copii ce s-au jucat cu iubirea pana au stricat-o si apoi ne-au stiut sa o repare la loc.

Imi doresc o intalnire simpla, ca aceea dintre nisip si mare. Sau macar un ceai pregatit cum trebuie. Si pana la urma, as juca sotronul cu iubirea. E lui si a mea. A altora decat cei de azi.

Alegi sau aştepţi?

Postul ăsta intră la categoria: m-a lovit vorbitul prin casă singură, aşa că mai bine scriu pe blog, ca să nu cred că am înnebunit de tot.

Nu cred că viaţa este un set de momente gata puse la dispoziţia noastră, a căror finalitate nu o putem schimba, indiferent de alegere. Nu cred că destinul e un traseu gata prescris spre un punct fix, în care vom ajunge, mai devreme sau mai târziu. Cred însă că ni se oferă în fiecare zi posibilitatea de a alege. Cred că fiecare moment de nemulţumire (fie el legat de job, prieteni, iubiţi sau amanţi) care se agaţă de tine şi care sună a plafonare, e semn de schimbare. La fel cum sunt ferm convinsă că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, faci tot posibilul să ajungi acolo (sau cel puţin aproape) şi nu te aştezi la marginea drumului aşteptând ca cineva să vină să îţi ofere. Cred că printre semnele maturităţii emoţionale şi spirituale este asumarea deciziilor pe care le iei la un moment dat. Îmi doresc să cred că ne scriem singuri vieţile, e drept în funcţie de conjucturi, dar că avem dreptul de a spune pe aici sau pe dincolo. Şi că poţi lăsa mereu pe Altul să scrie în locul tău, plângându-te că nu e paragraful care trebuie.

Am auzit zilele astea destui oameni profund nemulţumiţi cu ce au. Şi care, mai de fiecare dată, dădeau vina pe şefi că au probleme la job, pe soţ/iubit/iubită că nu le merge şi că sunt frustraţi, pe conjunctura astrală profund defavorabilă unor zodii sau pe un destin pus în fruntea lor. Acum, nu ştiu dacă oi fii eu prea radicală, dar cred sincer să atunci când ceva nu mai merge, poate veni şi din faptul că la un moment dat ai luat o decizie, iar acum îţi e puţin teamă să o analizezi. A-ţi asuma faptul că ai spus Da, sau Nu cândva poate deveni o provocare demnă de oamenii care nu au probleme cardiace. La fel cu capacitatea de a lua o decizie care să schimbe starea de azi şi de a asuma faptul că e decizia ta, şi nu a altuia, pare că devine un fel de luptă interioară fără final. Văd în jurul meu prea mulţi oameni care aşteaptă ca cineva să ia decizii în locul lor, din frica ca decizia lor ar putea fi greşită. Şi nu înţeleg.

Pentru că în partea cealaltă am exemplele oamenilor care au mers până la capăt. Fără a ştii care e finalul, ştiind doar că e momentul lor şi învăţând să profite de fiecare clipă frumosă. Ştiind că atunci când va fi cazul vor putea lua alte decizii. Am o dragă prietenă care îmi e cel mai drag sufletului în această privinţă. Şi de fiecare dată când vorbesc cu ea, îmi aduc aminte că oamenii cei mai puternici sunt cei care ştiu că ceea ce e al lor e al lor. Şi chiar dacă poate fi greşit, e treaba lor cum o scot la capăt.

Îmi vei spune poate că e mai uşor cu jobul decât cu sentimentele. Şi da, poate ai dreptate. Dar am aflat cândva că decizia de a nu renunţa la dragostea pentru un om, doar pentru că el te-a forţat să renunţi la ea, te poate face să creşti şi se poate transforma mult mai frumos decât încercarea de a renega orice. La fel cum am învăţat că orice decizie în cuplu afectează mereu dublu.

Azi mi-am dat seama că îmi e greu să vorbesc unui om drag inimii mele. Nu pentru că nu mi-ar mai fii drag, ci pentru că la un moment dat am hotărât să rup nişte conjucturi care îl implicau. Şi mi-a părut rău, căci am ştiut că am greşit atunci. La fel cum ştiu că nicio decizie nu e definitivă până la moarte, aşa că merită să încerci să mai schimbi ceva.

 Fericirea şi mulţumirea sunt lucruri pe care ţi le creezi şi care vin din tine, nu pe care ţi le dau alţii. Pentru că tot aşteptându-le de ici şi colo, te vei trezi mereu gol atunci când vei fii singur. Şi vei crede că un Altcineva e de vina. Sau destinul, sau stelele prost aliniate…

Nu cred că viaţa este un set de momente gata puse la dispoziţia noastră, a căror finalitate nu o putem schimba, indiferent de alegere. Cred însă în poveşti cu final fericit, în dragoste care există dincolo de eternitate şi mundan, şi în zâmbetele chipurilor iubite. Că ţin sau nu de destin, nu mai contează…

Reintoarceri

sunt zile in care iti intri in tine insuti cu grija, te invelesti in vise mai vechi sau mai noi, faci curatenie in interior.

azi am aruncat in urma o saptamana grea, o inima obosita, un gand trist.

azi mi-am umplut inima de cantec si frumos, chiar daca ma apasa cerul gri undeva, intre cap si umar, sub forma de cui.

….

sunt zile in care iti iesi din tine, pentru a te reintoarce mai frumos si mai bogat sufleteste.

Zilele care conteaza!

(tot azi imi miroase deja a brad si a cald. Craciunul visat totusi stiu ca inca mai trebuie crescut la umbra pasilor mei pierduti. totusi, pana atunci, visez in colinde, in culori de rosu amestecat cu verde-alb, si in miros de cozonac)