15 zile in 15 ani…

1994 – prima zi a Exploratorului la care am asistat. Cu cravate verzi, cu emotii, avandu-i invitati pe Cristi Modan si pe Iulia de la Targul Mures, si avand un steag verde facut la masina de cusut a bunicii. Eram la inceput.

Intre timp, am avut Zile ale exploratorului in fiecare prag de toamna, cu Roxana si Catalin, cu cravata galbena, la Negoiesti. Si mai apoi, cu dunga de ghid-asistent, primul meu program in calitate de intructor. Despre nori. La care a venit Ionel, omul de la care am invatat ce insemna sa fii explorator. Cand am plans ascunsa in spate de emotia pe care numai cei ce au trecut o stiu: emotia de a investi un explorator.  Programul cu grupa Corinei de la Nucsoara, invitati la noi. Tot incerc sa imi aduc aminte daca am mers si noi la ei, si nu reusesc…Oare a trecut asa mult timp? Un program la Bucuresti, invitata de Cristina. Si cateva zile ale exploratorului in care am uitat ca sunt explorator. Perioada in care am renuntat la visul frumos al aventurii spre mai sus.

A doua sambata a lunii noiembrie a fost desemnata Ziua Mondiala a Exploratorului. Poate nu o sa fiu printre exploratori de data aceasta, poate uneori cravata mi se ascunde prin cotloane de ganduri si stari, poate uneori am uitat… Si cu toate acestea, mi-aduc aminte cu zambetul pe buze cand rosteam salutul Gata oricand, in urma cu cei 15 ani. Atunci cand credeam ca putem trece si munti, si stanci, si greutati in zborul nostru spre mai sus.

Si pentru ca imi aduc aminte, si pentru ca sunt inca un explorator cu emotia inceputului de drum, raspund si azi cu acelasi dor: Gata oricand!

Poveste de explorator (un nou început)

Nu am apucat să termin povestea mea de explorator, tocmai pentru că sunt atât de multe amintiri condensate încat mai vreau să le dau puţin timp să respire înainte să le înşir. Cel mai probabil nu aici, pentru că în capul meu şi al încă cuiva a înflorit o idee legată de asta. Dar despre tot proiectul, mai încolo puţin, când prinde şi contur.

În altă ordine de idei, pentru că îmi era dor şi pentru că am hotărât că este parte din mine, am reînceput activitatea de instructor. Aşa, de la 0, cu emoţii 1000, şi cu draga mea Cristina pe post de suport. Moral, educaţional, spiritual. Dar şi fizic, pentru că nu am luat-o chiar de la început de tot, ci s-a hotărât să mă integreze în echipa cu care ea lucrează ceva de o vreme.

Aşa că ieri am avut prima întâlnire cu copiii din clubul Samson. A fost frumos, şi nu spun asta doar pentru că îmi era dor de un careu, de un joc, de atmosferă. Am făcut cunoştinţă cu ei, m-am prezentat drept un “explorator mai mare”. Ei – mulţi, unii deja cu experienţă, alţii la prima întâlnire. Grupaţi câte doi şi trimişi într-un mic traseu prin biserică. Eu, la postul de cusut nasturi. I-am văzut zâmbind, ajutându-se unii pe alţii, plini de energie. Jocuri de cunoaştere frumos puse la cale de Paul. În rest, m-a bucurat reacţia lor la sistemul nostru de motivare pus la cale chiar de dimineaţă. Un concurs prin care pot strânge puncte, dar în care competiţia nu se desfăşoară direct cu ceilalţi, ci cu ei înşişi. Evident, cu premii pe măsură.

Lecţie zilei: dacă pui un borcan peste o lumânare care arde, aceasta se stinge. Concluzia: atunci când ne înconjurăm de lucruri frumoase, de oamenii care ne motivează, de Oxigen – putem răspândi lumină şi căldură. În plus, putem alege ce factor suntem pentru cei de lângă noi.

Tu ce alegi – să fii o gură de aer curat prin care poţi ajuta pe cineva să ardă, sau să fii un borcan prin care absorbi toată energia până la stingerea ei?

(din capitolul “Veşti bune luni dimineaţa” vă anunţ că Mishu a intrat în finala la BOS. Asta că v-am tot bătut la cap să îl votaţi Deci, ne bucurăm.  Dar nu prea mult că mai trebuie să şi muncim!)

Poveste de explorator (inceputul)

Ma intreba cineva deunazi cum de mai tin mine ce s-a intamplat intr-o tabara de acum 15 ani. Dar sunt o tona de amintiri ascunse prin cotloanele memoriei, prin agende vechi, prin scrisori). Si pentru ca nu vreau sa le pierd in timp, incepe aici povestea mea de explorator. Voi scrie despre tabere, amintiri, programe, oameni frumosi, prieteni, mentori. Daca credeti ca vi se pare interesant, puteti citi. Daca nu, oricum, demersul asta e unul pe care il voi face pentru mine. Doar e blogul meu [nu e lipsa de respect pentru oamenii care mai vin aici, puteti totusi gasi o groaza de lucruri interesante]

Ei bine (legat de prima intrebare) nu mai tin minte atat de multe lucruri (cred ca pana la tabara de la Cheia din ‘98 oricum lucrurile se desfasoara destul de in ceata, probabil si din cauza varstei destul de mici).

Tin insa minte cum am ajuns sa fac parte din una din primele grupe de exploratori din tara, pe al sau nume “Ghiocelul” (grupa a supravietuit sub acest nume pana in 2000, cand eu m-am mutat ca si ghid asistent in Ploiesti). “Exploratori pentru viitor” a aparut la initiativa unor oameni cu suflet mare si cu drag de copii. Are in spate tabere de formare in Ungaria, si o asemanare destul de mare cu zona cercetasilor, diferenta majora fiind totusi apropierea explo de o zona a spiritualitatii, a cunoasterii Bibliei, a unui comportament adecvat nu numai pe munte dar si in viata de zi cu zi. Din experienta proprie, exploratorismul mi-a format o groaza de principii (cum ar fi importanta sinceritatii, dragul de voluntariat si placerea de a face ceva pentru ceilalti, importanta comunicrarii), pe care intr-o lume destul de defazata din punctul asta de vedere cred ca e totusi important sa le detii.

Revenind in timp la anul de gratie 1995 – atunci cand a inceput totul. Cu toate ca de doi ani de zile ma mutasem chiar de tot la oras (da, sunt crescuta la tara si sunt mandara de asta), weekendurile erau in continuare dedicate timpului in care mergeam la bunici (adica mama ma suia in masina la Ploiesti, cu un rucsac in spate, si masina – rata – se oprea fix in fata portii). Sambata mergeam la biserica, iar acolo aveam micul meu grup pe prietene (pe numele lor Andruta si Elena). La un moment dat, una din ele imi spune ca vine si duminca. Stupoare! Da’ de ce?

Evident, neinvitata fiind direct, dar stiind ora intalnirii, duminica m-am prezentat si eu in zona. Era o zi cu ploaie, si bunica-mea nu vroia sa ma lase sa ma duc. Asa am invatat primul cantec explo (poate tocmai de-aia cel mai drag), asa am inceput sa iau notite despre cunostinte de prim-ajutor, asa am facut primul nod (era un doi simplu). Asa a inceput cea mai fascinanta aventura de (auto)cunoastere prin care am trecut, asa am descoperit oameni minune. Instructor la vremea aceea ne era Ionel Calota (omul care mi-a directionat apoi, fie direct, fie din umbra, pasii spre a deveni instructor si caruia ii port un respect enorm), si ajutoare Roxana si Catalin (care ne-au ramas instructori pana tarziu si carora le-am devenit ulterior asistent). Iar eu…copilul ploii. Mezina familiei ghiocelesti. [multa vreme am ramas "copilul" taberelor...]

Incet, incet, cunostintele se acumulau. Incet, incet, venea vara. Si uite asa, in august 2005 am plecat la Padina. In varf de munte, cu un rucsac mai mare decat mine, cu un cort care fusese al lui unchi-miu (care cort totusi m-a servit cu drag pana prin ‘98), cu paturi si saci de dormit, si haine, si bocanci, si ligheane, si cani, si furculite…intelegeti voi. A fost un drum lung (tren, telecabina 1, telecabina 2, inca o portiune mearsa pe jos), cu peripetii, cu un pod de lemn peste un parau rece precum gheata (ulterior, adica acum vreo 3 ani, am aflat ca podul nu era initial acolo si un instructor cu inima mare – Attila – a stat cu picioarele in apa bocna pentru a il construi), si o poiana ascunsa intre copaci. Acolo urma sa fie “casa” noastra pentru o saptamana…

Asa a inceput dragostea mea pentru munte, pentru serile cu stele, pentru ruperea de lume pe care ti-o ofera o astfel de tabara.

[va urma povestea taberei mele de la 9 ani]

Apropo, pentru cei care aveti legatura cu lumea asta…mai stie cineva cum se numea tabara asta?